Dan Marius Cosma     Mai întâi a nins în ajunul Crăciunului; însă a doua zi nu mai vedeai urmă de nea. Apoi a fulguit în noaptea de Revelion, ca o părere. Peste două zile, ninsoarea a acoperit iar satul. La întroienit. De această dată, zăpada a ținut ceva mai mult, până după Bobotează. Pe urmă n-a mai nins deloc, toată iarna, prin acele ținuturi nordice.
     De la Crăciun la Bobotează. Cam în acest răstimp s-a străduit, în felul său, să înveselească locuința familiei Damian un pom de iarnă, împodobit de către Filip și Ana chiar în dimineața de Ajun, înainte ca primii colindători să le treacă pragul casei. În 2018, prima și a doua zi de Crăciun căzură în zilele de marți și miercuri, motiv pentru care Guvernul României decretase ca fiind liberă și lunea, ziua de Ajun; astfel că poporul nostru bugetar se pricopsi iar cu o minivacanță pe cinste. Era pentru prima dată când cei doi iubiți petreceau sărbătorile de iarnă împreună, și tot pentru prima dată când pomul de Crăciun nu era obținut de Filip, contra unei sume modice, de la fostul său coleg din școala primară, brigadierul Iureș. Era un brad artificial, încărcat și el, alături de celelalte lucruri ale Anei, într-o camionetă închiriată, în ziua în care femeia alesese să se mute de la oraș la țară, acolo în Nirocrata, ca să fie lângă viitorul ei soț.
     Globuri multicolore, tobe în miniatură, clopoței și bomboane în stanioluri galbene și roșii atârnau de cetinile sintetice ale bradului, de vreun metru și jumătate înălțime, montat pe un scaun în sufragerie, în dreptul ferestrei.

Mai rămase de așezat beteala și instalația, când Ana observă prin geam că afară începuse să ningă. Zâmbi cu melancolie:
     ‒ A-nceput de ieri să cadă
        Câte-un fulg, acum a stat...
     ‒ Ai observat, zise Filip, ursuz, căutând să descâlcească instalația aruncată, chiar de el în urmă cu unsprezece luni, ghemotoc, într-o cutie de carton. Vru să o întindă pe covor, dar ledurile fixate în suporturi în formă de lumânare se prindeau mereu între ele și-l enervau teribil, făcându-l să scape printre dinți vreo două sudălmi la adresa produselor chinezești.
     ‒ Ce să observ? murmură Ana, în timp ce aranja, în spirală, beteala aurie pe brad. Și adăugă cu o voce maternă, dojenitoare, dar fără să-l privească: Auzi, dragule, încearcă și tu măcar de sărbători să nu înjuri ca toți birjarii. Nu-i frumos s-o faci așa, în general, darmite de sărbători... Ce să observ? repetă apoi, văzând că el rămâne tăcut; și de această dată îl privi insistent, aproape apăsător.
     ‒ Ai observat că toți zevzecii, rosti Filip în cele din urmă, cu arțag, atunci când postează pe facebook vreo poză făcută iarna, îi spun, din lipsă de imaginație, sau, poate, dintr-un idiot spirit gregar, Iarna pe uliță? 
     ‒ Doar zevzecii de la țară, chicoti femeia. Și continuă iute, voit șăgalnic, ca și cum prin asta ar fi vrut să-l oprească pe iubitul ei să mai spună ceva necuviincios:
     Norii s-au mai răzbunat
     Spre apus, dar stau grămadă
     Peste sat.
     ‒ Îmi pare rău, spuse Filip cu obidă, că eu împreună cu toți țăranii nu reușim să ne ridicăm la nivelul așteptărilor și pretențiilor voastre de orășeni fandosiți. Îmi cer iertare în numele lor...
     ‒ Degeaba te superi, zise femeia cu glas mieros. E cât se poate de logic ce spun eu, din moment ce la oraș nu există ulițe... Altfel, sigur că da, există zevzeci peste tot, atât la țară, cât și la oraș... Și nu-s deloc o fandosită, știi bine doar...
     ‒ Fantastic! pufni el, sonor. Cum de nu mi-am dat seama până acum?...
     ‒ Ascultă, rosti Ana, brusc întărâtată de reacția lui grosolană, te porți ca un copil de la țară complexat, când ajunge pentru prima dată la oraș... Auzi la el: „Îmi cer iertare în numele țărănoilor!” Ce te-a apucat, dragă?...
     ‒ Am avut cândva, demult, complexul ăsta, zise Filip, iritat. Înclin să cred că mi-a trecut între timp... Și n-am spus țărănoi, ci țărani. În sfârșit! exclamă el, când izbuti să-i dea de capăt instalației. Haide, ajută-mă, te rog, să o așez pe brad, că deja m-am săturat până peste cap de porcăria asta! 
     Ana simți că iubitul ei e iarăși pe punctul de-a exploda nervos, fără vreun motiv întemeiat. Terminase de fixat beteala, ridică cu grijă un capăt al instalației și o lăsă apoi să-i curgă peste palme când Filip o trăgea spre el, învârtind-o, tot într-o spirală, pe pomul de Crăciun. Părea iar binedispusă, sau voia să pară astfel, și-l rugă pe bărbat să-i povestească ce i se întâmplase lui în prima zi de școală la oraș, își amintise dintr-odată de acea întâmplare...
     ‒ N-am chef acum de povești, bombăni el. Știi bine ce s-a petrecut atunci, ai citit în carte...
     ‒ Am citit, dar din gura ta sună mai frumos, căută Ana să-l convingă; în zadar însă, căci el rămase mai departe, în chip ostentativ, tăcut, preocupat să aranjeze cât mai echilibrat instalația peste cetinile bradului.
     Filip făcuse clasele primare la școala din sat, iar gimnaziul și liceul le urmase la oraș. În prima zi de școală, câțiva dintre noii săi colegi de clasă se legaseră de el pentru că era, chipurile, un înapoiat de la țară, și unul dintre ei, mai pișicher, îi apucase iute chipiul de pe cap și-i făcuse vânt într-unul dintre pinii din curtea școlii, în hohotele de râs ale celorlalți copii. Elevul înmărmurise de spaimă la gândul că tovarășa dirigintă, care în vremea asta discuta cu părinții elevilor ei puțin mai încolo, avea să-l certe pentru ținuta incompletă, era necăjit și pentru că va trebui negreșit, deși el nu-și dorea asta, să mărturisească ce i se întâmplase, punându-se rău, deci, de la bun început cu colegii săi, era distrus de-a binelea și abia se stăpânea să nu plângă, unde pui că părinții lui nu putuseră să participe la festivitate, iar gazda la care urma să locuiască, deși prezentă, părea să-l ignore cu desăvârșire, interesată doar să pozeze în noua ei rochie și să se întrețină, într-o manieră îndelung exersată acasă în fața oglinzii, cu câteva dintre mămicile de acolo. Noroc că chipiul, după ce zăbovise preț de un minut pe crengile pinului, revenise pe pământ stârnind ușor praful în locul în care căzuse, și Filip îl recuperase imediat,înainte să cadă din nou pe mâna vreunui tartor, îl scuturase de colb lovindu-l cu putere de genunchi și, precaut, nu și-l mai pusese pe cap până când îi luase în primire diriginta și-i duse sus într-o sală de clasă, unde elevii primiseră manualele și noul orar.
     Ana clipi nedumerită: stai așa, căzuse sau nu căzuse, de fapt, chipiul acela în țărână? Nu mai reținea exact cum era descrisă scena cu pricina în cartea de memorii a lui Filip, era prima lui carte pe care o citise, urmată, cu sete, de celelalte nouă pe care le publicase iubitul ei până acum. Dacă bine-și aducea aminte, parcă nu căzuse, Filip reușise să-l prindă înainte să ajungă jos, în praf... Totuși, ar fi fost mai interesant dacă ar fi căzut; și numaidecât mintea ei aranjă lucrurile în așa fel încât s-o amuze, imaginându-și mai cu seamă norișorul de praf stârnit de chipiu, uite-l cum cade, cade parcă cu încetinitorul și buf!, la fel ca-n desenele animate, hi, hi, hi... Și chiar începu să râdă, brusc înveselită.
     ‒ Ce e? ridică Filip din sprâncene.
     ‒ Nimic, spuse ea, mi-am amintit de întâmplarea cu chipiul tău...
     ‒ Haide, zise el practic, să strângem cutiile astea și să facem curat până nu dau năvală colindătorii...
     Se aplecă și vârî în priza de alături instalația, care prinse numaidecât să clipocească în toate culorile și să țiuie strident varianta electronică a colindului Jingle bells. Bărbatul se grăbi să schimbe piesa și ritmul enervant în care prinseseră să lumineze ledurile, dar oricât apăsa pe cele două butoane ale dispozitivului nu reușea să scape nici de una, nici de alta, spre exasperarea sa. Abia după câteva minute de butonat asiduu, când Ana se aștepta ca iubitul ei să arunce naibii blestemata de instalație și să meargă chiar în clipa aia la magazin ca să cumpere alta nouă, cum amenința el printre înjurături, aceasta își reveni miraculos, isteria sonoră amuți și ledurile încremeniră, aprinse și cuminți.
     ‒ Parcă spuneai că-i primește maică-ta, la ușa din spate, reluă femeia, mai liniștită acum, că terminară cu împodobitul bradului.
     ‒ Ce? se chiorî el, și se ridică, cu un oftat, în picioare. Da, înțelese apoi, acolo o să meargă. Am încuiat deja ușa noastră de la intrare.
     ‒ Ascultă, Ebenezer Scrooge, râse ea deodată, ție, în copilărie, îți pica bine când mergeai la colindat și găseai încuiată ușa vreunei case?...
     ‒ Normal că nu ne pica bine, recunoscu Filip, cu umor, și Ana se bucură în sinea ei că reușise, în sfârșit, să-l îmblânzească. Îi vorbeam de rău pe cei care nu ne primeau, iar de Anul Nou le furam porțile de la drum și le aruncam prin vâlcele și smârcuri, de unde cu greu și le mai recuperau bieții oameni, uneori abia în primăvară, stricate rău de tot. Măcar că unii dintre ei nici nu aveau fete de măritat... Știi, explică el, celor care aveau fete de măritat, feciorii din sat le furau porțile de la drum. Nu le restituiau proprietarilor decât după ce aceștia se învoiau să-i primească în casă și să închine împreună un pahar de vin bun; cu fata lângă ei, se înțelege. De parcă nu i-ar fi primit părinții fetei și cu alte ocazii! Când umblau cu Plugușorul, de pildă. Un obicei tâmpit, noroc că a dispărut între timp, mai spuse Filip, senin.
     ‒ Ei vezi? făcu Ana.
     ‒ Ce să văd?...
     ‒ Așa o să vorbească și despre noi copiii. Și n-aș vrea să ni se întâmple una ca asta. Mai bine ai da tu fuga până în cămară după un coșuleț cu mere și cu nuci pentru colindători. În plus, putem să le dăm și câte-o bomboană, dacă tot nu le-am pus pe toate pe brad. Ce zici?
     ‒ Crezi că mai vor colindătorii de astăzi mere și nuci și bomboane? avu Filip un zâmbet strâmb.
     ‒ Dar ce vor? se miră Ana. Bani?
     ‒ Exact. Câte un leu de căciulă, dar și ăsta li se pare puțin. Mda, s-au schimbat timpurile, ce vrei! zise bărbatul pe un ton ce se voia oarecum filosofic. S-au schimbat timpurile, iar noi ne-am schimbat odată cu ele, adăugă el în același fel. Apoi, dându-și pesemne seama că vorbele lui sunau cam aiurea, reveni optimist și pragmatic: S-o lăsăm mai bine pe mama să se descurce cu ei, așa cum am stabilit.
     ‒ Frumos mod de-a te spăla pe mâini! observă Ana, cu o vagă undă de răutate în glas: parcă i-ar fi plăcut să primească, pentru prima oară în viața ei, niște colindători de la țară.
     ‒ De fapt, acum ar trebui să trecem amândoi la baie și să ne spălăm frumos pe mâini, că mai avem de pregătit bucate alese, ai uitat? o întoarse Filip numaidecât. Astfel rostite, vorbele lui puteau părea ale unui om binedispus, dornic să-și înceapă treaba în bucătărie. În realitate, el era destul de ursuz, și o clipă mai târziu se dezvălui de-a dreptul ostil, când spuse, apăsat: Sau iarăși n-ai chef să gătești?
     De regulă, mâncarea o pregăteau împreună, măcar că la începutul relației lor se certaseră adesea pe subiectul ăsta. Amândoi aveau păreri diferite despre cum trebuie gătit un anumit fel de mâncare; el avea rețeta lui, învățată de la maică-sa, ea avea rețeta ei, învățată de la taică-său, și uite așa ajunseseră să se certe ca orbeții, de le trecea nu doar cheful de-a găti, dar, uneori, chiar și pofta de mâncare. După ce încercase în vreo două rânduri să-i arate viitoarei sale nurori cum să gătească pe gustul lui Filip, și observase o reticență mocnită din partea Anei, doamna Damian renunță să-și mai ofere sfaturile și sugestiile culinare, lăsându-i să se descurce cum îi taie capul. Pe aragazul ei puteau găsi mai mereu o oală cu mâncare; dacă voiau să se servească, bine, dacă nu, iarăși era bine. Filip trecea adesea în bucătăria mamei sale ca să-și umple farfuria cu vreo supă așa cum îi plăceau lui, dar Ana prefera să-și savureze propriile supe, care, bineînțeles, fiind ale sale, erau întotdeauna nemaipomenite. „Nu vrei să guști din supa mea cu tăieței?” îl îndemna ea de fiecare dată pe iubitul ei. „Nu, mulțumesc, zicea el, arată și miroase la fel de rău ca supa de acum o săptămână, deci îmi închipui că și gustul e neschimbat.” ,,Treaba ta, făcea Ana cumva amuzată, numai tu ai de pierdut, fiindcă e foarte bună.” Așa spunea de fiecare dată: nu bună, ci foarte bună! Iar asta îl scotea din minți pe Filip, faptul că o femeie care era departe de-a se numi bucătăreasă, era atât de încântată, atât de mândră de reușitele sale culinare. ,,Foarte bună, o maimuțărea el, și când era mai necăjit, îi arunca printre dinți: Lături!” Prima dată, Ana îl străpunse cu privirea ei verde, izbi cu lingura de masă și se ridică în picioare, ca și cum ar fi vrut să sară la bătaie. „Mâncărurile mele nu sunt lături, ne-am înțeles? șuierase ea, cu obrajii în flăcări. Dacă nu-ți plac, nu te atinge de ele, mănâncă ce-ți face maică-ta, dar măcar nu mă jigni, fiindcă mă străduiesc și eu cum pot, vezi bine că-mi dau silința să gătesc și pe gustul tău, eu nu-s de vină că ești atât de pretențios... ” Pe urmă, când îl auzea luându-i peste picior meritele gastronomice, renunță să se mai enerveze, se mulțumea să-l înfrunte cu un zâmbet sfidător: ei și ce, dacă nu era bucătăreasă de meserie, nu înseamna că nu putea găti mâncăruri bune! În fapt, câteva dintre preparatele ei chiar îi plăceau lui Filip: spanacul cu ochiuri, piureul de cartofi cu ficăței sau spaghetele de orice fel. Supele însă erau, pentru el, sub orice critică.
     ‒ Iarăși ești țepos ca un arici, zise Ana. Când vii de la serviciu cu capsa pusă, te înțeleg... mă rog, încerc să te înțeleg... Dar azi e luni și e ziua de Ajun; ce ai? își încruntă ea sprâncenele. De dimineață ești întors pe dos, ce e cu tine?...
     ‒ Țepos, repetă Filip, posomorât. Hai mai bine să ne apucăm de mâncărurile alea, că ne prinde Crăciunul cu masa goală!
     Trecu în bucătărie și Ana îl urmă, supusă.

(Fragment din  romanul în pregătire „Zăpezi trecătoare”)