patr”Sunt aici, gândindu-mă la tine, Cititorule, și sunt și acolo, în timp ce tu citești povestea mea”.

Sunt acestea cuvintele prin care autoarea acestei cărți încearcă sa realizeze legătura cu Măria-Sa, Cititorul. Iar eu vă invit să călătoriți prin lumea plăsmuită de mintea și de sufletul fetei „cu nasul în vânt, cu păr cârlionțat și cu ochii de culoarea scorțișoarei”!
O cunosc de pe când era o copilă de vreo 11 ani (i-am fost profesoară în gimnaziu), pornită în descoperirea lumii cu tainele ei, împătimită de puterea Cuvântului „care celebrează viața”. De altfel a fost binecuvântată de Dumnezeu cu ușurință și măiestrie în exprimarea celor mai adânci simțiri, prin cuvinte meșteșugit îmbinate, îmbrăcate în haina regală a Poeziei, iar Ursitoarele i-au șoptit, la naștere: „Să cânți, să scrii poezii. Istoria aparține Poeților!”
Cartea de față este un alt fel de „Amintiri din copilărie” și are ceva din Creangă și, mai mult din Zaharia Stancu, dar faptele sunt relatate într-o manieră originală, narațiunea îmbinându-se cu introspecția și realitatea cu imaginația.
„Pătrățica abstractă” poate fi considerată un roman autobiografic, dar și un jurnal al trecutului în care se suprapun și notații asupra prezentului. Firul cronologic este deseori întrerupt de întoarceri în trecut, de răsturnări și reluări care dau naștere ideii de prezent continuu.

Scriitoarea surprinde zbuciumul personajului narator întru păstrarea identității și schimbare, înnoire, aventură, prezentând evoluția ei de la copila năzdravană, curioasă, îndrăgostită de viață, de satul natal, Cătunul - cu oamenii lui, cu tradițiile si obiceiurile de care se simte foarte atașată - până la femeia matură, femeia-mamă care nu și-a pierdut atributele ei de odinioară: spontaneitate, exuberanță, sinceritate, originalitate și talent, mult talent, toate acestea îmbogățite prin cultura, experiența de viată, imaginație („un vehicul magic între pământul păcătos și un suflet de stea”) și o extraordinară memorie afectivă. N-a fost o evoluție ușoară, ci fata a trăit momente contradictorii, zbuciumate, deoarece compararea noului mediu, a noii existențe se făcea cu paradisul pierdut al copilăriei.
Noi, cititorii o însoțim peste tot, suferind sau bucurându-ne alături de ea: în Cătun, apoi în București și, din nou, în Cătun. Căci, de câte ori viața de oraș o făcea să sufere se întorcea în satul natal ori cu gândul, ori în realitate. Satul îi dădea tăria să lupte mai departe, să nu se dea înfrântă, aici găsind întotdeauna leac pentru durerile sufletului său. Dacă la oraș plânge și suferă, în Cătun cântăși râde, redescoperindu-și bucuriile de odinioară. În satul natal se întâlnește cu amintirea familiei, a părinților. Este simbolică scena când adoarme pe mormântul părinților. Chiar și morți, îi transmit energia vieții… Legătura omului viu cu cei ce au fost vii…
Fata se simte „norocoasă că a fost însoțită de ei o parte din drum”, iar „Acum, pământul se învârtește fără o parte din mine.” Cartea este un elogiu adus părinților, satului natal.
Istoria unei familii nu trebuie uitată! Nu ne uitați voi pe noi, ca să nu vă uite nici alții pe voi, era o inscripție la poarta cimitirului din Peretu.
„Scriu despre copilărie, viațăși iubire!” exclamă scriitoarea, în prefața cărții. Din paginile ei năvălesc dragostea de viață, setea de frumos, bucuria de a admira „albastrul de amurg” și „broderia de capre pe Călmățui”. „Dorul de zbor” este o altă stare de spirit care o însoțește, de aceea, cartea se sfârșește cu îndemnul: „Privește Cerul!” Tot aici, surprinde construcția stănesciană„Mi-e verde de tine!”
Capitolul „Dăruiește o clipa de iubire!” caracterizează tinerețea ei ca fiind „muzică nebună, învățând, iubind, făcând dragoste, născând un copil…”
Unele cugetări despre viață și  timp, și nu numai, au valoare de aforism: „Viața face parte din misterul Marelui Univers. Timpul este o pajiște minunată când ești fericit. Cel mai rău lucru din viață este moartea…” Așadar, o altă temă a cărții o constituie „Timpul - o invenție a adulților”. Scurgerea lui nu se face la fel în toate etapele vieții; „Trăiam în inima zilelor, o feerie”, în copilărie, dar… „trăiesc în umbra zilelor”, „acum, când timpul parcă s-a îngustat.” Este un fel de dialog între două planuri temporale. Alteori, autoarea se întreabă: „Timpul? Ce e timpul? Unde se duce, când se duce?”… Cu alte cuvinte, încearcă să găsească răspuns la eterna întrebare: „a fi sau a nu fi?”
Alt aspect care surprinde în cartea lui Miriam Tkee este imaginea casei părintești, a odăiței, a curții, cu detalii fixate adânc în memoria afectivă a autoarei. Acest decor este imaginea omului; fiecare dintre pereții sau obiectele din casă reprezintă un alter-ego al persoanei care o locuia, mai ales, al mamei.
Maria Delcea - Tache (Miriam Tkee) nu-și uită rădăcinile, nu-și uită strămoșii, nu uită pârâul Călmățui de care îi este legată copilăria. Pentru străini acesta e un pârâu oarecare, ca un șanț mocirlos, pe timp de secetă, ca să devină periculos, în vremea inundațiilor. Pentru aceștia, satele de pe firul Călmățuiului sunt monotone, lipsite de poezie… Dar pentru cei de aici, printre care și Mir, Călmățuiul este centrul Universului și are un farmec aparte. Pentru ei, Călmățuiul are o mică valoare economică, dar, mai ales, o valoare sentimentală. Călmățuiul este parte din viața lor.
Cartea merită a fi citită, deoarece ne îndeamnă să îndrăznim, să căutăm, să nu capitulăm, fiindcă sufletul știe sa aleagă drumul cel drept. Autoarea ei a găsit cheia cu care sa ajungă la inimile Cititorului, cuvintele ei devenind un liant între cele două entități: autor-cititor.    
Un scriitor cu toate meandrele sale!