ecreator   Mie tot nu-mi vine să cred că un bărbat ca tatăl meu nu mai poate fi în viaţă. Am găsit la bunica o fotografie de la nunta părinţilor mei. Mă uit la frumoasa femeie mireasă din imagine, ai cărei ochi curg ca un fluviu spre mirele de lângă ea, cu toată văpaia gândurilor ei curate sau mai puţin curate. Ochii bărbatului par scăldaţi în acea văpaie ca-ntr-un nimb de lumină. Chiar nu pot crede că acest bărbat înalt şi vânjos nu mai trăieşte. Fusese un petrolist puternic. Ştia să stingă puţuri de sondă, aprinse, la care nu se băga oricine. Un neînfricat care intra în flăcări ca să astupe orificiul din care ţâşnea petrol şi flăcări. Îl mai ajutau câţiva, dar el era în cel mai mare pericol. Colegii îl porecliseră „Vampirul”. Când ieşea din infernul focului, negru de funingine şi râdea la ei cu dantura lui albă, impecabilă, părea un demon care s-ar trage din spiţa lui Dracula. Poate chiar a fost...sau o fi...mă gândesc, pentru că, de când mi-a spus bunica Elisa povestea cu arborele ei genealogic, îl tot visez pe tata în acea-nfăţişare...
Şi dacă adevărul bunicii Elisa o fi cel adevărat!?...Înseamnă că eu mă trag din Familia Drăculeştilor? Aş fi deci o stră-stră-stră (...) strănepoată a lui Vlad Ţepeş!?... Hai, că mă face să râd bunica Elisa cu istoria ei. Dar mă pune şi pe gânduri. Îmi mai povestise ea şi de nişte hrisoave ale vremii, cum că pe locul unde se află azi Biserica Albă de pe Domneasca, s-ar fi aflat o mânăstire – Polniţa – înconjurată cu ziduri groase de cetate, ctitorită şi asta de un boier al Drăculeştilor.

Aici îşi ascundeau negustorii şi boierii oraşului averile în preîntâmpinarea invaziilor turceşti. Se spune că Sinan Paşa, aflând asta, a prădat şi a dărâmat din temelii edificiul, ca să găsească averile ascunse unde se ţinea şi sigiliul oraşului. Dacă bunica Elisa i-o fi spus şi tatei poveste-asta, nu mă mai mir de ce intra el în flăcări să stingă sonde aprinse.
Devenisem moştenitoarea casei bunicii Elisa chiar înainte de decesul tatălui meu. Socotise ea atunci că eu aş fi oropsita familiei, că tata şi fratele meu se vor descurca ei (era vorba chiar că vor pleca în Franţa), iar unchiul Horia (trebuie să spun că tata avea şi el un frate care locuia cu chirie într-un apartament al statului), era disponibilizat de la UPET şi trăia pe picior mare cu douăjpatru de salarii recompensă, din care-şi cumpărase un apartament. Apăruse o lege favorabilă în acest sens. Preţul a fost unul derizoriu fiindcă se devalorizase foarte mult leul, în timp ce preţul de vânzare era cel din regimul în care fusese construit imobilul. A vândut apoi apartamentul pe bani frumoşi, s-a combinat cu Irina şi s-au distrat până ce n-au mai avut cu ce să-şi pună în fapt proiectul de a pleca la muncă în Italia sau Spania. Acu-mi dau eu seama de ce nu-l iubea bunica Elisa şi nu vorbea niciodată de Horia: fiindcă fusese ajutat prea mult de tata. Unchiului nu-i prea plăcea munca. Îi plăceau însă câştigurile uşoare.
– Lara, hai, mă, copilă, ai uitat că azi e duminică?, mă ceartă cu blândeţe bunica Elisa.
– De ce mă-ntrebi?, chiar mă crezi aşa de uitucă?
– Văd că te-ai aşezat la desene animate. Nu te văd pregătită pentru biserică!
– În trei minute sunt gata, bunica!
– Atunci închide televizorul-ăla şi-mbracă-te. Ei, să ştii că nici micu' dejun nu l-ai terminat!, n-a fost moale ouşoru'?
– A fost, bunica, da' se cam răcise…
– Păi cân' zic io că televizoru-ăsta e o pacoste, nu mă crezi! O să-l sparg într-o zi, ca să mai putem sta şi noi amândouă dă vorbă. Faci unşpe ani acu' dă-nvierea Domnului, eşti fată mare; mă duc mâine-poimâine lângă bunicu şi lângă tac-tu şi mai am multe să te-nvăţ.
Eu deja terminasem cu desenele animate şi mă şi-mbrăcasem, iar bunicii Elisa nu-i tăcea gura. Îmi povestise de multe ori despre cât de importantă e ziua mea de naştere şi de coincidenţa cu Învierea lui Iisus. Nu m-a lămurit mulţumitor pân-acum despre învierea trupului. Bunica vorbeşte doar despre învierea sufletului. Iar noi, zice, în fiecare zi de Paşti, pe lângă naşterea ta sărbătorim Învierea lui Iisus, dar şi reînvierea în mintea noastră a sufletelor morţilor noştri, ba chiar şi reînvierea palpabilă a întregii naturi.
– Ajunge, bunica, mi-ai mai povestit astea, iată, sunt pregătită de plecare, iar dumneata, încă nu ştiu ce mai cauţi, spune-mi, te-ajut cu ceva?
– Nu ştiu unde pusei grăunţii dă tămâie, lumânările le găsii repede.
– Ştiu eu unde i-ai pus: uite, în cutiuţa de la fereastră, de lângă ghiveciul cu muşcate.
Mă reped şi-i aduc cutiuţa. O aşază în sacoşa de piele şi plecăm către Biserica Târgului. Trecem pe lângă primăria oraşului şi ne oprim un pic în parcul ce dă în Centru Vechi. Încă n-au sunat clopotele de intrare a preotului în biserică. Suntem în postul Paştilor. Bunica îmi vorbeşte despre câteva virtuţi ce ar trebui să le am în acest post, dar şi despre altele în general.
Se aud clopotele de chemare a enoriaşilor. Cerul oraşului răsună şi el, să audă tot neamul Drăculeştilor şi al Dăneştilor, din trecutele veacuri şi până azi. Nu ştiu cum voi trăi cu toată istoria acestor neamuri pe umerii mei, când bunica Elisa şi-o va descărca de pe ai săi.
– Hai să mergem, fată!, a intrat preotu'… Ţi-i minte ce te-nvăţai…?
– Da, bunica: după ce trec pragul bisericii cu rugăciunea şi semnul crucii, mă-ndrept spre icoana de argint de pe altar, a Maicii… şi mă rog cum mi-ai zis: să m-ajute să-mi păstrez fecioria – darul cel mai de preţ pe care mi l-a dat Tatăl Ceresc…
– Ţine minte, fără feciorie n-o să ai nicicând vreo prestanţă printre bărbaţi!, of!, ce mă dor picioarele-astea, se plânge bătrâna mea bunică. Bine c-ajunserăm. Ia ţine tu lumânările un pic, că mi s-a deschis bareta la o sandală.
– Nu te-apleca, ţi-o-nchei eu, bunica!
M-am aplecat să-i închei bareta. Sandaua nu mai avea cataramă. O pierduse. Îi spun şi-i bag cureluşa sub talpa piciorului, să meargă ca şi când ar fi în papuci. Dă să zică ceva, o răutate, dar tace, îşi înghite vorba.
– Sunt la biserică, zice, altfel i-aş ocărî io niţel pă chinezii dă la care le cumpărai alaltăieri.
Făcurăm apoi toată rânduiala cu lumânări, tămâie, rugăciuni şi închinăciuni faţă de cei morţi şi de cei vii din neamul nostru şi trecurăm pragul bisericii.
– Ia lista cu numele dă pomenire, zice bunica, ţine colea şi bani… du-le preotului!, spui „de la familia Antoniu”, îi zici săru'mâna şi-i săruţi dosu' palmei când întinde brațul să ia pomelnicu'. Apoi te duci în dreapta, la Maica… şi spui ce te-am învăţat…
– Of!, bunico, mă crezi prea uitucă!
– Hai, du-te, că nu eşti uitucă! Să-i săruţi mâna...!
– Da, bine!, bine!
Încărcată cu atâtea indicaţii, mă prezint la uşa altarului  unde tocmai se ivise părintele Zaharescu şi-i întind banii înfăşuraţi în hârtia cu pomelnicu'. Evlavia mea insuficient însuşită trece pare-se neobservată de preot. Acesta îmi surâde dezinvolt şi se miră de frumuseţea mea în faţa bunicii Elisa care tocmai se apropiase şi ea.
– E frumoasă ca mamă-sa, doamnă Elisa!, declară ferm preotul, semn că trebuie să fi cunoscut-o bine pe mama.
– E chiar mai frumoasă părinte!, zice bunica. Seamănă mai degrabă cu mama mea…
– Să vă trăiască, mamă Elisa!, să fie sănătoasă şi deşteaptă şi s-o-nvăţaţi cele creştineşti!
– Nu să vede că taman asta fac, părinte?
– Văd, mamă Elisa, să vă ţină Dumnezeu sănătoasă! Mă voi ruga pentru dumneata şi pentru viii şi morţii familiei dumitale, Doamne-ajută!
Bunica îi mulţumeşte cu smerenie preotului şi se retrage în strana ei din stânga iconoclastului. O urmez şi eu.
După slujba care mi s-a părut cam lungă şi uşor plicticoasă, preotul a continuat cu o lecţie de religie şi mai plicticoasă, pe care o mai ascultam la orele de religie din şcoală unde ni se vorbea tot despre smerenie, despre căinţă, despre răbdare, înfrânare, nădejde, spovedanie şi câte şi mai câte pilde înşirate şi acasă de bunica Elisa. Parcă se vorbiseră cu toţii să mă apere de ispite şi să mă pregătească pentru călugărie. După câte observ însă, teama de ispite aduce un venit substanţial preoţimii.
Nu m-a putut lămuri nici bunica şi nici profa de religie, de ce când rostim Tatăl Nostru, spunem „(…) şi nu ne duce pe noi în ispită!” Adică Dumnezeu ne ispiteşte? El ne duce pe noi în greşeală?, nu diavolul? De ce nu spunem: „Doamne, alungă de la noi diavolul care ne atrage în ispită?”
Bunica îmi spune că „ispita e o sită pe care şi Dumnezeu o poate folosi pentru a separa oamenii buni de cei răi”. Cu alte cuvinte – pe care nimeni nu le acceptă – Dumnezeu e ajutat de diavol…?
Bunica Elisa e cam de partea preoţimii, mă gândii eu şi cred că nu trebuie s-o contrazic, are motivele ei duhovniceşti în relaţia cu biserica. Pentru bunica Elisa, rugăciunea rostită în biserică devine ziditoarea trăirilor ei profunde. Bunica s-a pregătit serios pentru întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa de Apoi…, de aceea sufletul ei e plin de bunătate, de blândeţe, fără pic de agitaţie în faţa greutăţilor. „Of, Doamne, de-aş putea să fiu şi eu ca ea!...” Mă tem însă că părintele duhovnic nu poate fi Dumnezeu, ca să cred tot ce spune. Şi bunica mea recunoaşte asta, dar zice că preotul e construit după chipul lucrării Domnului, adică după chipul lui Iisus.
Mai la-nceput eram cam lasă-mă-să-te-las vizavi de poveţele bunicii Elisa, dar cu timpul m-am ataşat de ele. Semne de întrebare mi-au rămas deja multe. Face-i-se-va milă de mine Maicii Domnului dacă nu le voi înţelege bine pe toate… Ştiu doar că nu sunt o naivă, să nu pot pricepe nişte înţelesuri, şi nici o leneşă nu sunt, să nu mă străduiesc să-nţeleg.
Într-o seară îmi citeşte bunica Elisa ceva din Dumitru Stăniloae. Zice că actele spirituale duhovniceşti „produc efecte asupra omului numai cu voinţa acestuia şi influenţează ideile şi credinţele asupra corpului, asupra relaţiilor dintre oameni şi asupra lumii materiale peste tot”. Îmi povesteşte în fiecare seară la culcare ceva din istoria ştiută de ea. Îmi vorbeşte de femei celebre care au influenţat pozitiv istoria lumii. Îmi spune câte ceva şi despre femei celebre prin viciu, desfrânare şi manevre politice la care nu se apleacă Dumnezeu. Mi-a zis ce a scris Dio Cassius  despre viciile şi desfrânarea Valeriei Messalina  - fiica lui Marcus Valerius Messalla. Nu le pot înşira aici pe toate. Are bunica mea şi un cult al culorilor. Despre fiecare culoare are o scurtă teorie. Pentru culoarea mea preferată, care este şi a ochilor mei – verdele – spune că e culoarea iubirii, a vieţii, a pasiunii acoperită totuşi de onoare, a speranţei, a generozităţii, a răbdării, dar mai ales a fertilităţii, ceea ce o asigură că va avea strănepoţi de la mine. Îmi zice însă: „Trebuie să fii foarte atentă că verdele e compus din galben şi albastru şi poţi fi atinsă de însuşirile negative ale acestora. Să fii cu mintea trează aici, că te văd deja cam zburdalnică!”
Cam bănuiesc eu la ce se gândeşte ea pronunţând acest cuvânt.
Bunica Elisa este o credincioasă convinsă. O-ntreb uneori cum se-mpacă raţiunea ei cu credinţa. Mi-a zis că se-mpacă, nu se contrazic fiindcă lucrează fiecare într-o altă direcţie şi, dacă nu se-ntâlnesc, nu se ceartă.
David nu vrea sa vină cu noi la biserică, deşi mi-ar face plăcere să merg alături de el. M-aş putea mândri cu statura lui în faţa prietenei mele, Silvia Mareş, care de fiecare dată vine şi pleacă de la biserică ţinând-o de mână fratele ei mai mic. Fratele meu e mai mare şi ne-ar sta mult mai bine. Şi iată cum mândria vrea să mă-nhaţe, semn că insistenţele bunicii Elisa în purificarea mea de însuşiri negative, îmi pare îndreptăţită. Mă bucur însă că-mi pot recunoaşte singură semnele unor astfel de însuşiri şi-ncerc să mi le stăpânesc, să nu-mi strice iremediabil sufletul. Afecţiunea bunicii Elisa mă ajută mult în demersul spre viitorul pe care ea mi-l vrea îmblânzit înainte de ziua ei cea din urmă. Îmi spune că dragostea ei pentru mine se-ntinde până dincolo de sfârşitul acelei zile.


         
      " * "  


  Era vara în care terminasem liceul şi reuşisem la Medicină, iar fratele meu devenise arhitect. Eu nu simţeam atâta fericire câtă îşi manifesta el. Dora ne trimesese ceva bănuţi ca să ne facem un sejur la munte sau la mare. Marea... ne-am gândit noi... poate „la anul’”, dar şi anul ăsta vom merge trei zile. Am început cu muntele unde soarele e mai puţin pârjolitor decât la mare. Am ales Parcul Naţional Bucegi, Cabana Padina, loc bine cunoscut de David, care-şi petrecuse aici banchetul de terminare a liceului. Mi s-a părut un loc încântător. Înainte de a ne avânta prin peisajul naturii, David m-a condus sa-mi arate sala de biliard, sala de fitness, barul şi cafeneaua. Ne instalaserăm într-o cameră cu pat dublu. N-am găsit cu paturi separate. Nu mi-era teamă, dar aveam o jenă justificată să mai dorm cu David în acelaşi pat. Nu mai eram pubera de doisprezece ani când... am să vorbesc, poate, cândva despre ce s-a-ntâmplat atunci. Când voi împlini optsprezece, mă voi destăinui...nu mai e mult, chiar în sejuru-ăsta îi voi serba. Acum, chiar dacă-mi iubesc fratele, cred că amândoi suntem cu picioarele mai pe pământ decât eram atunci... În fine, iată prima seară a vacanţei noastre, după lungi plimbări pe poteci de munte, eram atât de obosiţi, că nu-mi amintesc dac-am mai schimbat vreo vorbă cu David înainte de-a mă fura somnul. Dimineaţa, când el ieşea din baie, eu abia mă trezeam. M-am ridicat de pe pat şi i-am sărit în braţe. Mi-am lipit obrazul de pieptul său umed, m-a prins cu prosopul pe după grumaz, m-a lipit bine de el şi m-a sărutat pe creştet. Era mai înalt, îi veneam până sub bărbie. I-am mulţumit pentru companie şi i-am reproşat „pentru a câta oară?”, că nu m-a adus aici cu el, cu ocazia banchetului său de la terminarea liceului. David a râs şi mai m-a sărutat odată pe frunte când tocmai mă uitam în ochii lui, unde-i aruncasem reproşul. „Mai ţii minte şi-acum...? Erai prea mică!” „Dar în iarna aia...ştii tu!...te cam jucai periculos cu «aia mica», da?...” A zâmbit şi m-a strâns în braţe foarte frăţeşte.
După micul dejun, ne-am avântat pe un traseu marcat cu bandă albastră, care se îndrepta spre o zonă de pădure. Ne-am oprit în marginea acesteia şi ne-am hotărât să facem plajă. Ideea făcea parte din programul autoimpus în vederea pregătirii epidermei noastre pentru soarele aspru al litoralului de la Mamaia, unde urma să petrecem şi-acolo doar câteva zile. Sălbăticia peisajului mă cucerise prin sublimul care îmi producea fiori de teamă. Chiar am tresărit când David mi-a strigat cu putere numele. Sunetul s-a izbit de o coastă a muntelui sau poate mai întâi de pădure, apoi de nu ştiu mai ce, încât urechea mi-a fost asaltată de o gamă de voci succesive care s-au topit uşor într-un murmur specific pădurii sub adieri de vânt. David ţinuse să-mi arate cum glăsuieşte muntele cu cei ce-i caută cărările. M-am liniştit apoi văzând cum, după acest şir de ecouri, ca răspuns al muntelui la strigătul fratelui meu, nu apare nici o jivină a pădurii să ne strice tihna.
Îmi caut un loc unde să mă expun în întregime razelor solare. Ideea mea e preluată şi de David. Îmi spune că la Mamaia vom vizita şi plaja nudiştilor... În fine, găsise locul în care să nu mă aflu sub privirile frontale ale fratelui meu. Mi-ar fi jenă acum de el să mă vadă goală. David e şi mai ruşinos decât mine, - vorba vine, că de fapt eu nu prea sunt... – aşa că mă întind cu grijă pe cearşaful alb şi mă las în voia gândurilor. Epiderma mea, toată, primeşte dogorea solară pe care o văd vibrând odată cu aerul. Văd cum uşoare adieri venite dinspre pădure mişcă valuri de căldură spre coama muntelui. În sufleţelul meu se petrec lucruri nedefinite. Va trebui să-nvăţ să-mi cunosc sufletul pentru a-i urma calea. Eu însă, nu-mi cunosc bine nici trupul. Încercase cândva să m-ajute în acest sens Irina unchiului Horia, dar n-aveam încredere fiindcă nu voiam să fiu ca ea. Îmi fusese totuşi de ajutor când mă speriasem de starea mea în cazul primului ciclu. Simţeam atunci vinovăţia unui act...pe care nu-l săvârşisem decât cu gândul. Creştineşte vorbind, eram o păcătoasă fiindcă păcatul se săvârşeşte şi cu gândul. Irina m-a liniştit totuşi că, „De acu-nainte, lunar o să se-ntâmple şi va trebui să te fereşti de bărbaţi dacă vrei să nu ţi se-ntâmple ca mie, care sunt la al şaptelea... şi sper să mă opresc aici”. Chestia cu fecioria până la măritiş, nu se mai poartă deloc în ziua de azi. Mie însă mi-o explicase foarte amănunţit şi bunica Elisa, care-ncheiase cu fraza că „Fecioria e singura avere cu care te-a-nzestrat Dumnezeu şi care nu trebuie irosită...şi asta, dacă vrei să pui şi tu mâna pe bărbatul pe care-l doreşti – cel ales de tine – altfel te vei lăsa tu aleasă de vreun neica-nimeni.”
Mă întorc cu faţa spre cearşaf sa-mi bronzez şi spatele. Îmi aşez pălăria de pai pe creştet să nu mă bată soarele pe cap şi mă las legănată de gânduri şi amintiri, nu pot s-o-nlătur din minte pe Irina care-mi spunea atunci – după ce-o-ntrebasem eu de ce-a schimbat şapte bărbaţi – că: „Nu toţi bărbaţii sunt la fel, sunt diferiţi. Şi cu cât sunt mai cultivaţi şi mai dăştepţi, cu atât sunt mai impotenţi, sau mă rog, nu vreau sa-i subestimez, dar mie aşa mi s-a părut, pentru că să gândesc la prostiile dân capul lor, dau dă trei ori dân cur şi cad pă spate ca iepuroiu’ lu’ tanti Safta – vecina noastră – n-ai văzut? Şi după ce cade... adoarme, iar io tocmai dup-aia vreau să mă mângâie, să mai stea dă vorbă cu mine, să simt şi io că nu m-a folosit ca p-un prosop cu care te ştergi pă ochi şi l-arunci la coş. Am avut şi unu’ bogat pântre ăştia, zice, şi l-am lăsat şi p-ăla. Ducă-se dracu’ cu banii lui!, că nu mă lăsa să mă duc nici la piaţă singură, făcea el piaţa când venea la masa dă prânz. Iar noaptea pica lemn dă obosit şi... cum ţi-am zis... Păi ce, asta era viaţă? M-am oprit la unchi-tu Horia. Ăsta e cioplit mai dân topor, nu e nici prea şcolit şi are vână-n el, îşi face treaba, da’ şi-ăsta cam cade pă spate dup-aia... M-am hotărât însă: nu mai caut altu’!...”
„Ce-ţi-e şi cu bărbaţi-ăştia...!” îmi zic, în vreme ce mă gândesc la vorbele Irinei.
Când aveam zece-unşpe ani, îmi plăcea şi mie să mă joc d-a fata-mare. Mă dezbrăcam de faţă cu fratele meu. El tocmai era sosit acasă de la şcoală când eu mă pregăteam de plecare, aveam cursuri după-amiază. David se ruşina, îl vedeam cum se uita pe furiş la mine, iar eu de-a naibi, mă-n-vârteam aproape goală prin toată casa. Eram doar în bluză albă cu buzunare la piept, nu-mi acoperea bine fesele, şi mă prefăceam că nu-mi găsesc fusta.”
„Caută-ţi întâi chiloţii...!”, îl auzeam pe David, semn că mă urmărea. Îmi acopeream „zona” cu palmele şi intram în baie unde găseam ambele straie. Mă uitam la mine să observ ce putea să vadă David. Nu-mi crescuse puful care se zice că hipnotizează mintea bărbaţilor. Un fel de răsad abia perceptibil conturase un strop de pată triunghiulară de culoare castanie. M-a văzut odată şi Irina, când David se preumbla prin preajmă, şi mi-a ţinut o lecţie laborioasă „cum ar face-o o mamă”, zicea ea, şi c-ar fi o problemă de educaţie şi de virtute femeiască faptul de a nu-ţi arăta corpul decât bărbatului pe care-l vei iubi şi cu care te vei mărita. Era cât p-aci sa-i spun atunci că eu tocmai îl iubesc pe David, dar mi-am dat seama de prostie comparativ cu spusele ei. Aş fi devenit un pericol în familie. Cu toate acestea, instinctiv, drumul meu se îndrepta asimptotic spre un mare păcat. Ar fi bine asimptotic, fiindcă nu s-ar mai săvârşi.
Am întrebat-o pe Irina atunci dacă a iubit vreun bărbat cu sufletul. Mi-a zis că, asta mai la bătrâneţe, acum are grijă mai mult de trup. Intr-adevăr, avea trup ca lumea, tras prin inel, nu-i dădeam patrujdeani. Mă gândesc la cum voi arăta eu la vârsta ei. Oricum, nu voi ţine şapte bărbaţi, ca ea, poate unul singur sau niciunul... Instinctul meu îmi prevesteşte însă că voi rămâne singură toată viaţa. Şi tocmai în iarna acelui an, în care mi se tulburaseră mie instinctele, unchiu’ Horia, n-avea bani să cumpere lemne de foc – pe stradă stagnaseră, tot din lipsa de fonduri, lucrările de înlocuire a conductei de gaze, veche de nouăjdeani. S-a hotărât atunci să facem economie de căldură şi să înnoptăm toţi într-o singură odaie, încălzită de la un încălzitor electric, alimentat din spatele contorului. Improvizaţia o aflase unchiu’ Horia de la un vecin care, fiind prins de un inspector de la „Electrica”, ne-a pârât pe noi ca sa-i micşoreze lui amenda. Norocu’ nostru că iarna era pe sfârşite. După februarie, ne-am putut muta fiecare în odaia noastră.
În fine, aranjamentu’ a fost simplu: odaia comună avea două paturi. Într-unu’ se culca unchiul cu Irina, iar în celălalt eu cu David. Mie nu-mi-era deloc jenă că voi dormi cu el. David strâmba rău din nas ca să-l vadă Irina care decretase aranjamentul. El: „că n-am loc în pat, că nu-ştiu-ce...” „Mă, nătărăule, zice Irina, aşa vei face şi când te-oi însura?, vei strâmba dân nas, că n-ai loc în pat?...” Eu am râs pe-nfundate să nu mă vadă Irina. „Ia uit-o pă Lara!, ea nu se strâmbă, deşi ar fi îndreptăţită, că va dormi lângă un nătărău dă băiat!”
După o discuţie între Irina şi unchiul Horia, din care eu şi David n-am putut desluşi nimic, hotărârea a fost aprobată de amândoi.„...O lună, zice unchiu’, până pun ăştia conducta dă gaze, aşa ne-a promis, n-avem ce face. Dormim şi noi spate-n-spate să ne–ncălzim, mai punem şi-ncălzitoru’ şi ieşim dân iarnă.”
Aveau încredere în noi, ca-n doi copii, nu cu toate simţurile trezite şi că nu ne-ar trece prin cap vreo „prostioară”. Îi mai făceau să fie încrezători în cuminţenia noastră şi faptul că, ei fiind cu noi în odaie, vor putea observa orice întâmplare, că „(...)doar n-or fi mai experţi dăcât noi” – gândeau ei – în camuflarea „prostioarei”. Irina şi unchiu’ Horia însă, chiar din prima noastră noapte în care am dormit de-a valma (cum s-ar fi exprimat bunica Elisa), ei nu şi-au putut camufla dansul plapumei de deasupra lor. Pe mine şi pe David ne credeau adormiţi cu simţuri cu tot. Noi, cel puţin eu, dar cred că şi fratele meu, eram cu atenţia încordată asupra oricărui semn care tulbura liniştea încăperii. Auzeam până şi mişcarea capului vreunuia dintre ei în pernă. Patul Irinei se mişca din toate încheieturile, din temelii cum s-ar zice. Iar de sub plapumă răsunau cele mai interesante interjecţii pe care le auzeam pentru prima oară în viaţa mea. În vocea Irinei, alterată de plăcere, uşor gâfâită, când prinsă într-un fel de încleştare, când înecată de „off”-uri răguşite, toate exprimate în dezordine şi-ntr-o îndoielnică şi nemeşteşugită înfrânare. Când s-a făcut linişte, Irina s-a ridicat de sub plapumă şi s-a plâns în şoaptă destul de sonoră c-o doare o măsea. Era în furoul ei roşu aprins, dar în firava lumină a nopţii din fereastră se vedea negru. A ieşit apoi din odaie ca să ia o pastilă...deşi sunetele ei onomatopeice nu exprimaseră deloc o durere de măsea. Eu tocmai învăţasem la limba română despre interjecţii şi exclamaţii onomatopeice. Iar Irina exprima involuntar şi instinctiv expresii nearticulate, cauzate de întâmplările de sub plapumă. Începea cu „bârr!, ce frig mi-e”, ca să se poată lipi mai bine de unchiu’ Horia. Auzeam mai apoi un fel de „hehe!”, un „uhh!” urmat de un şir de „off”-uri şi „uff-ri!” care exprimau în mintea mea mai întâi un uşor dispreţ pentru lipsa căldurii bărbatului de lângă ea, apoi o nemulţumire şi o îndoială c-o va obţine, după care, încet-încet interjecţiile suiau spre un „hmm...!” a mirare că ceva-ceva i-ar surâde... Urma apoi un şir de „îmhî-uri optimiste!” însoţite de „hi-hai-ahh-uri şi alte „uff-off-au”-ri. Un „ahhh....” lung şi dezmierdător însoţit imediat de un „puahh!” dezamăgitor că dezmierdarea n-a ţinut cât a dorit ea, şi care a încheiat scenariul când plapuma s-a prăbuşit între ei. Nu s-au mai auzit decât expiraţiile sufocante ale unchiului Horia, semn că trăsese cu toată fiinţa sa la jugul mariajului cu mai tânăra Irina
David, cu spatele cald lipit de mine, respira lent şi monoton, semn că-l furase somnul. Respiraţia mea era cam agitată. Aceeaşi agitaţie o simţeam în tot trupul şi nu ştiam să-mi explic asta. Palmele îmi erau fierbinţi, ca mai tot timpul şi nici asta nu mi-o puteam explica.
În fine, nopţi de felul ăsta au fost destule. Până-ntr-o seară când David nu şi-a mai lipit spatele de mine, ci pieptul. Eu dormeam pe mâna dreaptă, cu spatele la el şi cu faţa spre perete. Mâna mea stângă se antrena într-un joc doar de ea ştiut, cu palma stângă a fratelui care tocmai mă înlănţuia pe după mijloc, cu intenţia de a-mi căuta cu neîndemânare sânii. Trebuie să recunosc, sânii mei se observau bine din bluza albă de elevă de doişpe ani. Nu erau bine dezvoltaţi, dar aveau în ei ceva fibră şi multă fierbinţeală... Îi luam cu mâna mea palma lui David şi i-o îndepărtam de locul în care dorea s-ajungă. Aşa a-nceput joaca între palmele noastre: cu atingeri, cu împletituri de degete – un specific limbaj al lor – un fel de dans nocturn, cântat de sângele nostru de copii neastâmpăraţi, după „muzica” de sub plapuma Irinei...Începuse să-mi placă jocul. Plapuma noastră rămânea totuşi cuminte faţă de cea din patul vecin. Unchiu’ Horia părea mulţumit de odihna tuturor în dormitul de-a valma.
La un moment dat mă gândeam ce s-ar întâmpla dacă m-aş întoarce şi eu cu faţa spre David, dar mi-am retras la iuţeală gândul bezmetic. Auzisem că tot ce începe cu conjuncţia dacă e sortit eşecului. Aşadar trebuie să mă gândesc bine la ce fel de eşec m-aş expune. Într-una din nopţi, aflându-mă cu spatele lipit de pieptul lui David, am tresărit ca de o spaimă, dar nu era spaimă, ci un fel de curiozitate de a şti cum funcţionează acel fragment masculin de ţeseturi moi care se-ntăresc la atingeri de coapsele mele. Începea cu mişcări molâi şi lente între mine şi David. Dormeam pe mâna dreaptă, ca-ntotdeauna şi mi-am strecurat palma stângă între mine şi el să văd ce se află între noi. Când am atins „obiectul” mişcător am tresărit de-a binelea, ca şi când aş fi atins un animăluţ minuscul şi catifelat care se sufoca între noi din lipsă de aer. David, mă gândesc, nu dormea, doar se prefăcea. Am prins în palmă „vietatea” care îmi atingea coapsa dreaptă, ca s-o ţin mai la distanţă de pielea mea. „Vietatea” începu să pulseze uşor în palma mea fierbinte. Ba, la un moment dat crescu până-mi umplu palma şi deveni arţăgoasă. Pentru prima oară, prin palmă mi-a pătruns în corp un val de căldură pe care nu mi-l puteam explica atunci. Aflasem demult ce bucurii şi necazuri aduc femeilor o asemenea „vietate”, dar nu era cazul meu vizavi de David. Îmi plăceau însă senzaţiile trăite. Nu-mi trecea prin cap să duc senzaţiile până la ultima lor consecinţă. Pentru mine erau atunci suficiente, dar eram o egoistă pentru că nu mă gândeam şi la David. I-am eliberat „vietatea” printr-o ştrangulare dureroasă, băiatul şi-a protejat cu propria mână locul dureros şi „vietatea” dintre noi s-a cuminţit. Am adormit cu greu. Irina cu unchiu’ Horia încă nu-şi încheiaseră toată partitura interjecţiilor cauzată de nocturnele ei dureri de „măsea”.
Apoi, nopţi la rând m-am jucat cu „vietatea” lui David până când, într-o noapte n-am mai putut-o potoli şi s-a dezumflat în palma mea. Mi-a umplut mâna de o materie vâscoasă. M-am înfiorat de-a binelea. Aveam în palmă substanţa vieţii – viaţa însăşi. Va muri în palma mea. O crimă!... Am înţeles cum energia aurei feminine produce în bărbat acest drog afectiv care îmbată pântecul de femeie. Iată cum lucrează în bărbat – mă gândesc –  alchimia elixirului vieţii spre a fi depus „la sursă, ca izvor de viaţă!” Am păstrat în palmă sămânţa de om până s-a uscat. N-am vrut să mă şterg pe bluza de pijama a lui David. M-am speriat de zbaterile lui, sub plapumă, de teamă să nu ne audă Irina şi unchiu’. N-auzeau, erau şi ei preocupaţi cu ale lor. Ba cred că au simţit ceva pentru c-o aud pe Irina: „Ce vă tot foiţi, mă, acolo? Nu v-a luat somnu’?” Nici eu, nici David n-am zis nimic, semn că n-am fi în stare de veghe şi că eventuala mişcare din patul nostru, sesizată de Irina, ar fi fost una ce s-ar fi datorat unui vis, ceva. Dimineaţa mi-am încălzit ligheanul cu apă pe reşou şi m-am spălat. Din noaptea aia am început să-mi fie teamă de David. Deşi el mi se arăta în continuare ocrotitor, eu am încetat orice joacă. Mă expuneam fenomenului la care David căpătase predispoziţie. O anume înclinaţie spre „actul” ce-mi sta ca un ghimpe în creier, aveam şi eu, dar voinţa şi orgoliul îmi erau mai puternice. Aflasem de la o fată mai mare – cu experienţă în branşă – de pe strada mea, o chema Verginia, îi ziceam Vergi, că actul ăsta, cu un bărbat, nu se face oricum şi mai ales cu oricine.” Numai că eu atunci, nu prea eram capabilă s-ascult toate poveştile Verginei. Am rămas totuşi cu câteva, printre care şi aceea că pentru a mulţumi un bărbat şi mai ales, pentru a te simţi şi tu bine cu el, trebuie îndeplinite nişte condiţii: şi de viaţă şi de vârstă, şi de altele; în plus trebuie ş-un pic de ştiinţă, că altfel iese un „fâs” (expresia aparţine Verginei). Ori eu, n-aveam nici vârstă, nici condiţii, nici vreo ştiinţă cât decât în branşă, iar David nu era nici pe departe un bărbat iniţiat. O experienţă naivă în ce mă priveşte, legată de bărbaţi, pot zice că am acumulat-o în preajma lui David. Numai că bărbaţii se zice că sunt de „n” feluri, mă rog, ca şi femeile, iar eu nu am cunoştinţă decât de unu’ şi ăla culmea!, fiindu-mi frate, faţă de care convenienţele sociale îmi pun o mie de piedici. Ziua când ne vedeam în lumina cerului, David îmi surâdea conspirativ, iar eu îl priveam încruntată, ca şi când i-aş fi zis: „Vezi, fii indulgent cu mine, sunt sora ta şi nici o instanţă morală nu ne-ar putea ierta păcatul la care te gândeşti!”, dar de fapt, eu mă gândeam mai mult decât el la acel păcat. De-atunci, mi-a fost ruşine să mai îmbrac costumul de şcoală când David era prin preajmă. Mă încuiam în baie ca să mă schimb. Şi el făcea la fel, deşi tare aş fi vrut sa-l mai văd măcar odată gol, de fapt, nu pe el, ci chestia aia-lui, de viitor bărbat, pe care-o simţeam noaptea mişcând pe lângă coapsele mele. Doamne, iartă-mi gândurile! Simt că s-ar alege praful de atâtea rugăciuni care mă-nvăţase bunica Elisa. Când încerc să rostesc vreuna mi se-ncleştează limba.
Când a trebuit să dormim fiecare în odaia lui, am început să-i simt lipsa căldurii braţelor, ba chiar şi mişcările chestiei aceleia de bărbat care creştea în întunericul dintre mine şi David şi mă tot făcea atentă că i-ar plăcea ascunzişul dintre coapsele mele. N-ajungea niciodată la ascunziş. Adormea înainte de asta, după ce lăsa pe pielea mea un strop din acea materie lipicioasa care mă obliga să mă spăl dimineaţa cu apă rece, că apa caldă o consumam la baia de seara, după care, instalaţia cu baterie solară încălzea un nou debit a doua zi după prânz.
Mi-a trecut prin cap atunci să repet gestul, „periculos” din nopţile când eram „condamnaţi” de situaţia şi lipsurile acelei ierni, să împărţim acelaşi pat. Palma mea simţea din nou nevoia atingerii de „jucăria” lui David, care acum parcă plutea în aura unei magii calme. Spre deosebire de atunci, acum eram şi eu dispusă chiar să văd cum chestia asta s-ar preface ca atunci într-un „animăluţ” sălbatic şi arţăgos. Evident, nu voi face ce gândesc. Constat însă, din păcate, cât de greu îmi va fi sa-mi scot din cap scena asta, pe cât de veche, pe atât de proaspătă şi chiar prosperă, ce-mi survolează nestingherită gândurile.
Aici firul gândurilor s-a rupt brusc. Simt ceva care mişcă acum la picioarele mele, în iarba de sub cearşaful de plajă. Sar în picioare ca un arc, ridic cearşaful şi... uit că sunt goală-puşcă, smulg rochia de pe cearşaf, fără s-o-mbrac şi o rup la fugă spre David. Îmi simte panica, sare şi el de pe cearşaful său şi mă primeşte cu braţele larg deschise, ca p-un copil speriat.
– Ce-ai păţit, ce ţi s-a-ntâmplat??!...
– Un şarpe, David, e sub cearşaful meu!!...
– Unde, mă?, ia să văd, bine că nu te-a muşcat!, linişteşte-te!
– Vino să-l vezi!, Doamneee...!, dacă se urca pe cearşaf...!?”
– Acuma, gata, eşti teafără!...
M-am trezit goală în braţele lui David. Bine c-aveam în mână rochia cu care mi-am acoperit sânii. I-am văzut lui David ce nu trebuia să-i văd. La fel şi el mie...când alergam spre el. Mi-a plăcut atingerea întregii lui epiderme – epiteliu – cum zicea profa mea de anatomie. Lui nu-i era jenă de goliciunea sa. Aproape înlănţuiţi ne-am apropiat de cearşaful meu. David a pus ochii pe rochia mea verde, pe care-o strângeam la piept, m-am desprins ruşinată dintre braţele lui şi-am îmbrăcat-o. Sutienul şi chilotul erau în buzunarul rochiei. David rupe o creangă dintr-un lăstăriş, o curăţă de frunze, o despică la un capăt şi prinde şarpele.
– Bine că nu e viperă!...zice.
–...!Cred că nu mai apucam să te chem!...Aruncă-l, naibi!, de ce te mai uiţi la el? Nu ţi-e teamă?
Nu l-a aruncat. L-a dus la marginea pădurii şi l-a eliberat lângă un copac. Cât a lipsit, am dat repede rochia jos, mi-am pus sutienul şi chilotul şi-am îmbrăcat-o din nou. David vine alene dinspre pădure şi se-mbracă şi el. Plecăm la cabană. David îşi exprimă prin metafore încântarea...că m-a văzut goală. Eu mă prefac a-nţelege că se referă la imaginea peisajelor muntelui. Îl aprob şi mă ţin de braţul lui. Simt ce-nseamnă să fiu îndrăgostită d’un bărbat. David pare că simte şi el ceva:
– Tu mă iubeşti, Lara!, nu-e-aşa?...îl aud zicând.
– Cine ţi-a spus ţie asta?, îl întreb.
– Nu mi-a spus-o nimeni. O simt eu, uite, cum mă ţii de braţ!...
– Eşti prea simţitor!, de când?, din iarn-aia când am împărţit acelaşi pat?
– Mă cerţi pentru asta...?
– Tu ce crezi?...
– Cred c-ai avea ceva de reproşat...
– Te-nşeli? Ai cam întins tu atunci coarda, încât aş fi avut ce-ţi reproşa; acum e prea târziu. Şi poate te-ntrebi de ce n-am făcut-o...ştii de ce?, pentru că era ceva-n mintea mea care nu m-a lăsat să-ţi vorbesc. Atunci... noaptea... când mă hotăram, nu puteam, că ne auzea Irina care era tot timpul cu urechea ciulită spre noi, ca să se poată zbengui ea sub plapumă cu Horia. Ziua, în lumina soarelui, când te vedeam, nu-mi găseam cuvintele pentru a-ţi vorbi. Îmi pierea curajul. Şi chiar dacă nu erai cuminte, îţi acceptam jocul pe care trebuie să apreciez că nu-l întindeai peste limită şi poate că asta îmi plăcea şi mie. Bine că s-a sfârşit iarna aia ciudată şi ne-am mutat fiecare-n odaia lui. Altfel, cine ştie...?
– Dar nu mi-ai răspuns la-ntrebare, zice.
– Care era-ntrebarea?
– Dacă tu mă iubeşti...
– Tu ai decretat asta, n-a fost o-ntrebare! Eu te iubeam...când aveam şase ani. M-a-ntrebat atunci bunica Elisa pe cine iubesc eu cel mai mult. I-am zis: „Pe tine, bunica, şi pe David...!”
– Chiar mă iubeai, tu, atunci?
– Da, te iubeam nu pentru că erai fratele meu, ci pentru că erai bărbătu’ frumos din fratele meu. Şi mi-a ţinut bunica atunci o lecţie care m-a convins că nu e rău să te iubesc, dar când voi fi mare, nu trebuie ca iubitul meu să fii tu, c-ar fi un păcat ce nu se iartă. Şi mereu de atunci încoace, mă tot gândesc la asta. Aşadar, chiar dacă îmi placi, nu mă pot angaja...că nu vom putea fi nicicând împreună...decât, poate, doi amanţi...spirituali. Eu aşa te consider.
– De ce nu mi-ai spus niciodată chesti-asta?
– Fiindcă nu m-ai întrebat...Acuma ce să spun?, trebuie să-ţi ofer dezlegare... Sunt atâtea fete pe lume-asta...O să fiu geloasă un pic, dar mă voi gândi mereu la ce mi-a zis bunica Elisa.
Mi-a părut rău că i-am spus lui David toate astea. Parcă şi începusem să fiu geloasă la gândul c-am să-l văd la braţ cu vreo fată.
– Acu’ ce-o să faci, îl întreb, n-o să mă mai ţii în braţe niciodată, după mărturisirea mea?
– Ba o să te ţin, c-am devenit dependent de ţinut o fată în braţe. Nu ştiu ce-o să fac mai departe...
– Poate o să-mi fac şi eu un prieten, i-am spus, fără a fi convinsă de ce spun, dar şi-n acest caz, cine ne-ar împiedica totuşi să fim doi amanţi spirituali? Eu m-aş mulţumi şi cu atât. După ce mă voi mărita... vom mai vedea...
– Îmi place sintagm-asta cu „... spirituali” de unde-ai scos-o?
– Aşadar, dacă-ţi place, eşti de acord...!
– Sunt încântat!, zice şi mă strânge-n braţe, nu prea frăţeşte.
În fine, am ajuns la cabană înfometaţi. După ce am părăsit restaurantul am urcat în hotel.

                                                                              " * "


O nouă noapte cu David, pat dublu, dar fiecare între cearşafurile sale. Mă simt obosită. Nu ştiu când m-am dezbrăcat şi mi-am făcut un duş.
David nu m-a băgat în seamă. În timp ce el e-n baie, mă arunc între cearşafuri. Închid ochii, îmi avânt privirea în întunericul sclipitor de pe propria-mi retină, pătrund prin ungherele minţii şi alerg după un gând încâlcit. Îl urmez şi mă duce într-un ascunziş unde stă camuflată ideea atingerii de David. Vine din baie tăcut şi intră şi el sub cearşaful său. N-aş vrea să aibă vreo iniţiativă, dar se poartă ca şi când nici valoare de soră n-aş mai avea. Nu-i simt nici respiraţia. Mă rog, cam repede a adormit. Trupul mi se agită involuntar, adică fără să-mi dea vreo ascultare. Observ că starea ar putea fi nu a unei inocente ca mine, ci a unei femei care încearcă să-l atragă pe bărbat şi nu neapărat cu acele scenarii învăţate, studiate undeva sau cu cineva, ci cu anume gesturi neînvăţate, care vin direct din creierul meu fără ca eu să fi ştiut de ele. E ca şi cum cineva ascuns în mintea mea îi dictează trupului ce să facă şi cum să-şi coordoneze anumite mişcări, fără a părea teatrale, şi asta numai în beneficiul trupului nu şi al sufletului. Mă consolez că sufletul lui David rămâne botezat în apele ochilor mei, iar cât mă priveşte, voi învăţa să dau peste nas poftelor trupului, care de la o vreme au început să mă cam încerce cu gânduri despre intimităţi trăite cu David. Mă gândesc şi la un verset din Cartea lui Iov (cap. 22, 28) pe care ni l-a spus la liceu, proful de religie. Zice: „Când te hotărăști să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti şi lumina va străluci pe toate drumurile tale.”
Acuma nu sunt convinsă că orice lucru pe care aş hotărî să-l fac va străluci sau îmi va lumina vreun drum. Mai degrabă mă va paşte întunericul. David mi-a descoperit un anumit farmec de viitoare femeie. Dar şi o anume magie care, zice el, îmi alimentează atenţia atunci când vreau să-mi funcţioneze cu toată zestrea naturală pusă de Dumnezeu în femeie, chiar şi fără ca noi să ştim întotdeauna c-o avem.
E dimineaţă. Făcusem greşala să iau cu mine unul dintre caietele mele de însemnări, mă rog... idei, impresii, întâmplări, metafore. Din cauza neglijenţei mele, David dăduse peste caietul în care nu era nimic legat neapărat de el, dar care conţinea anumite realităţi ale mele, legate de persoana lui. Nu era nimic compromiţător despre relaţia noastră ca rude de gradul doi.
– Ţi-am citit filele alea de jurnal pe care le-ai uitat într-o revistă de modă. Am căutat ceva în noptieră şi-am dat peste ele. Mi-am permis să le citesc, te superi?
– N-ar fi trebuit să le citeşti...! sunt câteva lucruri intime...
– Înseamnă că te-am supărat...!?
– Nu, dar nu se cade să-mi afli chiar toate gândurile. Nu ţi se pare că mi le cam ştii în mare parte?
– Ai numai gânduri frumoase, care merită să fie cunoscute. N-am găsit nimic din ceea ce s-ar spune că poate supăra pe cineva. Mi s-a părut că citesc proza unei autoare deja consacrată.
– Ooo!... Nu crezi că e prea mult?...
– Eu cred despre un asemenea text, c-ai putea sa-l publici într-o revistă literară...
– Ei, asta-i bună! E ţara plină de veleitari, eu lipseam între ei!
– Eşti modestă, dar te rog să te mai gândeşti la asta! Eu râd cu uşoară sonorizare parcă de teamă că David ar fi putut descifra în jurnalul meu vreun secret de care eu nu-mi dau seama.
Pare cuprins de o bună dispoziţie. Ochii îi radiază o lumină ce poleieşte încăperea cu o pojghiţă aurie. Soarele furişat printre jaluzele pictează pereţii cu dungi paralele, ca şi când ar fi tapisaţi cu pielea unei zebre aurii. Veselia mea capătă o tonalitate crispată, contaminată de mica vinovăţie de a fi lăsat sa-mi scape sub privirea lui David acele file pe care să le traducă apoi cum vrea el. Mă uit în ochii lui strălucitori, cu sclipiri argintii. Zice:
– Poate c-a fost o greşală  din partea mea, sau o infidelitate că m-am avântat printre gândurile tale scrise. Dar poate fi o greşală  şi din partea ta faptul că te ascunzi de mine. Am găsit în textul acela destule lucruri care m-ar fi interesat şi pe mine să le fi aflat la timp şi să-ţi fi răspuns la ele cum mă pricepeam eu, iar tu să mă fi ajutat să le înţeleg cum crezi tu c-ar fi fost necesar să le–nţeleg.
Îmi dau seama cât de profund mi-a răstălmăcit David nevinovatele mele cuvinte scrise, dacă spune că eu l-aş fi putut ajuta să le înţeleagă, când eu nu mă-nţeleg pe mine.
– Poate ai observat, îi zic, sunt acolo lucruri pe care nici eu nu le înţeleg prea bine. Le-am notat, ca după ce va trece un pic de timp peste ele, să le revăd şi poate să mi le lămuresc.
– Nu crezi că pe unele din lucruri, te-aş fi putut ajuta şi eu să le-nţelegi şi poate, să mi le fac şi eu înţelese? Nu crezi că aş fi dorit şi chiar doresc să înţeleg şi eu ceea ce te zbaţi tu, şi acum, să înţelegi?
– Până când nu mă voi înţelege mai întâi eu pe mine însămi, nu te pot implica pe tine în nici o poveste. Astăzi se stă prost cu înţelegea pe toate planurile, cu atât mai mult în planul destul de sensibil al implicării mele în ceea ce mă priveşte. Chiar dacă ţi-aş destăinui eu acuma nişte lucruri ale mele pe care tu le-ai înţelege, pentru mine ar rămâne tot neînţelese.
– Am găsit în scrisul tău, zice David, nişte frânturi de adevăr pe a căror substanţă ai ocolit-o cu străjnicie în conversaţiile noastre. De ce...?
– Eu totdeauna m-am gândit că nu trebuie să-mi pun cu uşurinţă sufletul pe tavă cuiva care nu m-a convins că s-ar pricepe ce să facă din el.
– A!... Tu crezi că eu n-aş şti ce să fac c-un suflet de fată... şi cu atât mai mult c-un suflet ca al tău?
– Nu e vorba în mod special de tine. Am spus „cuiva...”, nu te-am nominalizat. Iar cât te priveşte, eu pentru tine nu sunt orice fată. Sunt una de care nu-ţi poţi lega viaţa în altă calitate decât aceea pe care ne-a hărăzit-o soarta... adică de soră.
– Chiar şi aşa, zice, eu mi-am pus în faţa ta sufletul pe tavă...Când iţi vei deschide bine conştiinţa spre toate conversaţiile noastre, ai să observi că tainele mele ţi-au fost destul de des cunoscute şi asta fără a-ţi prejudicia în vreun fel libertatea sufletească. Şi cred că n-ai să vrei să mi le-abat definitiv spre altundeva!?.
– Nu, nu vreau...!
Atât am reuşit să mai zic şi n-am vrut să mai continui dialogul cu David, aveam ceva treabă. Aveam nişte alimente aduse de acasă şi trebuia să mă ocup de prepararea unui mic dejun. Am ieşit pe terasă şi l-am lăsat pe David să răsfoiască revista de modă în care îmi găsise filele de jurnal. Instinctul feminin mă trezise la principala menire a femeii (conform principiilor unchiului Horia) şi anume la aceea de a nu ocoli creativitatea în materie de bucătărie. Nu mă sperie pentru că menirea asta izvora în mine dintr-un sentiment bine determinat de viaţă alături de bunica Elisa, în faţa căreia mă bucuram de o dragoste oarbă, dar nu lipsită de principii casnice. Un dejun cu alimente reci oricum, nu e greu de pregătit. Teama de nereuşită însă există. În relaţia mea cu David aveam mai totdeauna un sentiment de nereuşită, de nesiguranţă. Căpătasem o slăbiciune pentru subiectele nesigure. Şi asta, probabil, din voinţa mea tandră şi dezinteresată de lucruri lumeşti care mi-ar asigura – gândeam eu – căderea în efemer a substanţei sufleteşti. Sentimentele mele aveau în ele ceva magic, şi chiar dacă magia, se ştie, nu se bucură de o anume determinare, gândurile şi stările mele faţă de David, nu sunt flori de hârtie creponată care s-ar lăsa pârjolite de orice scânteie, şi nici flori viguroase de grădină nu sunt. Sunt totuşi flori de ghiveci, udate cu lacrimi de bucurie. Criteriile cu care măsor eu lumea, dar în special bărbaţii, nu sunt la îndemâna oricărei fete de vârsta mea. Unul dintre aceste criterii ar consta în faptul că, pentru a cunoaşte un bărbat, un prieten, trebuie sa-mi las deoparte sentimentele, având grijă însă de a mi le conecta repede şi de fiecare dată la loc, urmărindu-le apoi evoluţia de după receptarea realităţii la care m-am expus. De ce procedez aşa?, pentru că am aflat bunăoară chiar de la fratele meu David, că sentimentul poate avea şi „misiunea de a ne menţine constant într-o eroare”. Îmi vorbise cândva despre nişte considerente legate de relaţia sentimentului cu realitatea senzorială, având în vedere principala deosebire dintre acestea, cum că senzorialul ar fi înşelător. Bine că nu mi-a citit tot jurnalul. Aveam undeva însăilate nişte idei în care recunoşteam cum se cuibărise în mine o voce care îmi vorbea numai de lucruri raţionale lipsite de nuanţele frumosului şi nobleţei pe care eu le aşteptam. Şi măcar dacă aceste idei, aşa-zise raţionale, ar fi corespuns întru totul vreunei noime de raţionalitate.