DM OBS COP 1Travestiul ludic al lui Daniel Marian este deja o marcă înregistrată. Între identificarea organică şi detaşarea ironică-sarcastică din poemele sale, banalitatea şi anodinul sunt înnobilate cu descripţia ingenioasă a trăirilor proprii, prin soluţii ingenioase de contrast, înclinaţia spre paradox şi speculaţie metafizică.
             Cu firul de plumb la temelia poemului, în trecere şi într-o lumină anume, poetul decupează şi concretizează, cu nuanţă de parabolă, stări existenţiale imprevizibile, de la o extremă la altele. „la mine se numără oasele precum scânteile/ sunt paznicul translucid al unei lumi care abia mai respiră/ craniul acelei lumi a fost pus pe foc mai de mult să mărturisească/ să deconspire a toată lenea şi a tuturor păcatelor/ aşa o punem de revoluţii prin cimitire/ noi orbii şi schilozii care învăţăm să ne facem treaba” (acolo unde se scutură lumile). .
              Intuiţia e fericită pentru posibilităţile de reacţie ale poetului, şi pentru acelea de realizare a libertăţii lirice, una ce contracarează pitorescul desuet printr-o figuraţie metaforică rostită cu voluptate şi revărsări baroce de cuvinte mustoase, ceea ce îi conferă o dimensiune inedită:

„la un moment dat/ pesemne inoportun/ Dumnezeu a vrut/ să facă un experiment/ din curiozitate şi/  nu prea ortodox//I-a trebuit ca jucărie/ pe Adam şi pe Eva/ după care aceştia/  deveniseră în stare/ să-i fure meseria/ nerecunoscători opaci/ ce erau şi îndată blestemaţi// cu toate istoriile crunte laolaltă/ plagiat după plagiat chiar/ aşa ceva nu poate fi îngăduit// răzbună-te Doamne pentru/ taina sâmburelui tău/ sortită derizoriului/ unei privelişti omeneşti!” (observaţii dintr-un sâmbure încă neexplodat (VI)).
             Altoiurile poetice, nişte scrijelituri pe domeniile memoriei, îşi dau întâlnire şi se amalgamează, vorbesc singure şi o iau razna, îşi au convenţiile lor secrete, se desfac în crisalida neîntâmplatului. Grotescul este camaradul de război al tragicului, de o maturitate virilă, cele două contrapuneri se rănesc, cad, se ridică, biciuind nemilos cuvintele. Seninătatea nu numai a contemplării, dar şi a revoltei, capacitatea construirii versului, ne apar evidente: „fiecare îşi trăieşte/ propria halucinaţie/ doar că toate acestea/ sunt tangente/ între ele// există de altfel/ o cale de acces/ comună pentru/ nebunie/  pe care se urcă/  din diverse puncte/ stadii evolutive// precum o terapie/ pentru a face posibiliă/ existenţa chiar şi/ dincolo de moarte” (sfânta relativitate).
              Daniel Marian are curajul să vină, fără prudente reţineri, dar cu o proiecţie în inteligibil a inaccesibilului, câteodată chiar a inadmisibilului, perforând osatura monotoniei şi platitudinii, prin inginerii semantice şi filtrări existenţiale resorbite în propria angoasă. Tocmai această caracteristică afectivă construieşte şi dimensionează o lume poetică specială.