DM OBS COP 1Când daniel se întâlnește cu marian lucrurile iau o întorsătură nebună, cei doi neputându-se nicidecum înțelege și fiind mereu gata a se lua la harță din te miri ce, chiar și la luptă (ne)dreaptă, în pofida forțelor disproporționate („spre deosebire de daniel / care era mai firav și era / un îndrăgostit și un tembel // marian era tare voinic / și pornea în toate războaiele / cu steagul sus ca la bordel”).
    Cumva, fără a cunoaște cum, forțele se echilibrează, nereușind ca vreunul din cei doi să iasă biruitor („când se-ntâlniră ăștia doi / fu vraiște că-ncercau / să mute o căruță // daniel să nu calce florile / marian trosnea cu ghioaga / de spulbera pământul” – căruța-i tot în drum), carul rămânând nemișcat în mijlocul drumului, victorios, așa cum victorioasă iese și poezia dintre coperțile volumului observații dintr-un sâmbure încă neexplodat (2019, cu I.S.B.N. de autor).
    Acolo unde Daniel Marian continuă să fie același rebel extrovertit cu care ne-a obișnuit în precedentele volume ale sale. O fi sâmburele încă neexplodat, însă clocotește de simțăminte, trăiri, gânduri, care de care mai năstrușnice și mai revoltate.
    Asistăm la o răfuială cu sine însuși, așa cum am văzut și mai sus, daniel trăgând hăis, iar marian, cea. Nimic nu îi convine, nici măcar propriul trup, trup care nici nu mai știe cum să răspundă la stimuli („cel mai tare mă enervează degetul erotic / pentru că-i mai tare decât mine / mai erotic decât tot vocabularul / din care a ieșit să mă persifleze / sau poate să mă disculpe” – degetul erotic).


    Neliniștea interioară ia proporții nebănuite, informațiile primite sunt din ce în ce mai confuze, iar procesarea devine o adevărată corvoadă, așa încât până și necredința ajunge să se confrunte cu credința, fiind căutat adevăratul Dumnezeu („dar mai stai dacă-ți place / îți fac culcușul în oricare / odaie dacă dorești peste tot bate vântul” – cum n-a mai plecat de la mine Dumnezeu), printre atâția falși dumnezei, însă alegerea ține de liberul arbitru  („urmează într-o totopeală măruntă / tot felul de dumnezei croiți la patru ace / dumnezei naniți, nano-dumnezei / te și sufoci cum apar / de prin cușca lui faraday” – eu singur cu Dumnezeu mai singur decât mine).
    Și toate acestea au loc într-un... sâmbure. Dar nu unul oarecare, ci unul... viu, care trebuie lăsat a fi viu [„lăsați sâmburele viu!” – observații dintr-un sâmbure încă neexplodat (V)].
    Un sâmbure plămădit din iubire, altfel nu ar fi luat forma inimii, capabil de orice [„de ce sâmburele are / forma inimii de ce / pentru că și el într-o zi / va exploda / spre centrul ființei / încă nenăscute e totuși / un drum de ceață / încă doar încă pustiu / această ceață/ din sâmburele viu / face ca totul / să devină posibil” – observații... (IV)].
    Sâmburele acesta nu este doar viu, ci e chiar cel primordial, încă de când pământul nu era din pământ, iar cerul nu era din cer [„pe când pământul era plat / mările şi munţii se întâlneau / mult mai uşor chiar şi oamenii / mărilor cu cei ai munţilor / şi cu oamenii cerului pentru că şi cerul / era plat şi nu se deosebea cu nimic de pământ / de altfel pe atunci pământul nu era din pământ / precum nici cerul nu era făcut din cer” - observații... (I)], însă încetul cu încetul formele plate se rotunjesc, gata de a da naștere unui nou univers [„formele au devenit rotunde parcă ar sta să nască / alt pământ şi alt cer pentru a se face / lumea de la capăt -observații... (I)].
    Poezia lui Daniel Marian intrigă, nu este câtuși de puțin comodă, putând crea cititorului o stare de respingere, însă dărâmă mituri, idei preconcepute, chiar lumi întregi, având la dispoziție o armă de temut – cuvântul.