Alexa Gavril Baleorele negre

din cadranul ceasului
zboară corbii
cifra patru este spartă
pe acolo îşi fac loc
ei par altfel de ore
un timp făcut ghemotoace
ce ce înalță deasupra turnului
şi plutesc pe curenții de aer
apoi se retrag la adihnă


pe orele rămase întregi
le zgârâie cu ghearele ascuțire
ascunzându-le strălucirea
timp negru izvorând din orologiu
timp de nenorociri si moarte
timp ce nu are loc
între mecanismele
cu roți dintate
timp născut din timpul firesc
timp ce pluteşte o vreme
peste oraş si peste lume
şi se întoercè apoi
la cuibul din turn
e iarăşi bine
e iarăşi cerul curat
doar că prin spărtura
çifrei patru ne pândeste
un plisc negru si ascuțit

crochiu de seară

dansatorele se odihnesc
rezemate de balustradă
îñtre ele o căprioară
se uită mirată
cât la una cât la alta
in grădina de vară linişte
clinchet sec de pahare
viermuiala vorbelor fără rost
noaptea se adânceşte tot mai mult
ca o pădure de câmpie
acordurile orchestrei
pentru un ultim dans
căprioara saltă
înspre tufişurile de trandafiri
fetele îsi potrivesc
încalțarile uşoare
şi urcă pe scenă
din întuneric botul umed
din care picura sânge
le adulmecă


tablou

moaptea merge înainte
cu paşi de paianjen
peste spinările munților
ei tresar cu foşnete înfundate
păsărîle picotesc pe crengi
ochii galbeni ai bufniței
măsoară înțelepciunea orelor
suspinul izvorului
prin albia sinuasă
toate acestea
între ramele unui tablou


Lumea fără rost

 
Roata veche rezemată
de perete
ploaia-i spală de pe spițe
poveştile multor drumuri
lutul uscat luând
felurite forme
chipuri de drumeți mirate
cu picuri de ploaie pe obraji
în lo de boape de sudoare
e o lume a repausului
a întâmplărilor încremenite
intr-o lume nouă
făra de rost
 


Picuri de ploaie
pe piatră
lacrimi ce nu străbat

Culori

Galben pe cer
frunzele oțetarului clătinătoare
infinitul albastrului le soarbe
însetat şi jucăuş
copil la şcoală
pe coala de hârtie
amestecam çulori
galben şi albastru
dădeau verde
frunzele luate de vânt
galbene amestecându-se
cu albastrul cerului
nu fac să se ivească
verdele până în primăvară
după ce ele vor fi putrezit
pe sub zăpezi

noaptea bălteşte între dealuri
lumea pare un ocean primordial
apele lui adânci
devin irespirabile
către dimineață
răsăritul ne pândeşte
de după cocoaşa orizontului
dealurile par cămile obosite
nu trece un ceas
întunericul ni se strecoară
în ochii obosiți
si se preface mugure
de noi începuturi
printre frunze bolta
toamna picură in ele
nostalgii şi freamăt
lacrimi galbene
pe obrazul cerului

roua cea de sânge
un fluture pe fruntea
lui Isus cel răstignit
cu molcome
bătăi din aripi
îi face vânt
să- i aline suferința
Isus îl simte
ca pe o adiere
ce-i zvântă sângele închegat
şi sudoarea cea de moarte
in jur sunt urlete
ce năvălesc din infern
şi şoapte ce picură din cer
o lume ce se frământă
sunt ochi ce plâng
şi mâini care aplaudă
se sfâşiè pânza zilei
iar trena nopții se lasă
numai zdrențè
când Răstignitul
strigă strigătul cel de moarte
abia atunci
ducând pe aripi
speranța Învierii
ca un licăr de lumină
fluturele zboară
pe flori departe
îsi va odihni
picioruşe muiate-n sânge
şi roua nopții se va înrosi
vor clipoci departe
suspinele mamei îndurerate
a doua zi un abur
se înalță de pe câmp
Dumnezeu chemă la El
sângele nevinovat

pavăză
tu singură pe câmp
cu mâinile răsfirate
îmbrățîşând orizontul
parcă vrei să opreşti
marile invazii barbare
tropotele cailor
sună înfundat
strigatelor de luptă
le cresc aripi
şi devin stol înspăimântător
în spatele tău
se piteşte
înspăimântată civilizația
şi tremură de frică
potopul se apropie în galop
eşti singură pe câmp
şi vrei să-l opreşti
co lănciile albastre
ale privirilor tale
părul îți flutură în vânt
drapel auriu
precum holdele
ce vor fi călcate-n copite
noi suntem oastea
celor laşi
ce stăm mult în spatele tău
mercenari făra onoare
ce aşteaptă o minune
şi solda

cuvinte în sânge
poemul pe care-l ai în vene
nu poate fi scris
el nu are cuvinte
cuvintele poemului
din venele întortochèate
e doar un şusur
prin sânge
îl simți pe buze
doar când eşti lovit
de soartă si de viață
un firicel şerpuitor
înspre bărbie
unde se preface-n stropi
ce picură-n țărână
iată poemul vieții mele
strigi privind în urmă
la dâra de sânge


nu se mai vorbeşte nimic
despre rolul social al poeziei
poetii nu mai sunt repere morale
nu mai îndeamnă la revoluții
nu mai cântă fapte de vitejie
poezia de azi e ca o pisică
ce toarce cuminte
şi se joacă cu lucruri mărunte
singurul zgomot prin care atrage atenția
e paharul rasturnat de pe masă
şi care căzut pe podea se spargè
însă cioburile nu sunt periculoase
imediat sunt strânse cu mărura
si aruncate ĺa coşul de gunoi
asta e acum poezia un biet animal docil
ea care fusese tigru înflăcarat
vultur cu ochi iscoditori
aclamată de mulțimi
hăituită de cei care e credeau
puternici şi eterni
poezie e acum o pisică
ce aşteaptă somnuroasă
mângàieri pe spinare
si toarce măŕunt
lipsa de ideal a omenirii




cor de suspine
o regiune plinnă
de piramide împădurite
pe pențile înclinate
la patruzeci şi cinci
ďe grade viezurii
şi-au săpăt vizuini
întortocheate
şi cresc huceaguri
de carpeni şi rari stejari
iar la bază străjuie
fagii cei înțelepți
piramîdele împădurite
de care e plină zona
sunt tumuli çe ascund
în străfunduri
morminte de regi
adâncurile ascund
o armată de regi morți
scheletele regale
stau chircite cu multă distincție
printre resturile de veşminte scupe
amestecându-şi oasele
cu giuvaeruri scùmpe
cu mult aur şi cu lutul
ce se pogoară
cu multă răbdare
din bolțile întunecate
o regiune plină
de morminte regale
o mie de ani de războaie
de cuceriri şi înfrângeri
bântuie prin frunzişiri
şi nici un pic de autoritate
afară de cea a vântului
nici un pic de slavă
fără numai coroanele arborilor
legănându-se încet adiate
printre piramide
e multă linşte şi împăcare
doar viezurii strănută
în vizuini cu cefele
gâdilate de rădacini
gloria a o mie de ani
zace în pământul reavăn
din care arborii
îşi trag sevele
şi ele susură
un cor de suspine