Iulia Mandrean(Iulia Mîndrean – „Eu sunt rana”, Ed. Eurostampa, 2019)

             Ea este sau nu este, asta am vrea, să fie simplu şi elegant, dar ce ne facem cu apariţiile frugale care nu pot fi aranjate pe hartă... Cadenţat, ca performând pe clape de orgă, între tonuri de început şi sfârşit, căutând notele medii, trăirea se insinuează când difuz, când atroce. Nu este o regulă a simţirii şi nici a raportării la alte simţiri, de aici rezervata exemplicare a ceea ce este sau nu este sau ar putea fi. O imposibilă geometrie crapă din încheieturi şi din încăpăţânarea de a refuza atât cercul cât şi pătratul, triunghiul, doar o înşiruire de puncte nostalgice i-ar putea explica avântul către definire şi devenire.
              Aplombul dar şi apatia câteodată, cumva generice nu neapărat proprii, întâlnite în poezia Iuliei Mîndrean, se datorează unui vârtej existenţial, în care se compun o fragilitate şi o ascuţime, ambele provenind din impulsuri, reflexe şi temeri. „Eu sunt rana” – da, eşti, ştii să convingi ca din remuşcare după muşcătură. Ceea ce muşcă este intuiţia că ai putea fi muşcată, încă poate nici nu s-a întâmplat dar se va întâmpla.
              Găsesc un „8” ca un infinit ridicat la verticalitate spre a putea fi obiectualizat, eventual pălmuit în văzul lumii ca impostor... „În teama mea de naştere/ După ce am murit de mai multe ori/ A culminat un cimitir al conversaţiei/ Din admiraţie tu sfânt/ O naivă rimă la rana improprie/ Nimic al meu/ Doar amintirile şi stoicismul/ de a învia iremediabil/ irepetabil.”

Atemporală şi rebelă de fel, negăsind oglinzi şi încropind din cioburi unele ceruri caere până la urmă nu folosesc la nimic. Rana poetei este o rană de şarpe, şi nu orice fel de şarpe, de cea mai cumplită făptură. Adică spre a fi corect spus, ea poeta fiind de şarpe de neatins decât mortal.
             Tot revolut şi oarecum alambicat, de data aceasta cu urmă de vânat agonizând înaintea inevitabilului şi definitivului.  Cu o interpretare a viului şi a fiind-ului undeva într-o incompatibilitate chiar programatică... „Te-a nimicit într-o clipă/ O duminică uitată familiar în privirea ta/ Anihilând zâmbetul indiferent radical/ Ai înţeles ce mult ţi-e dor de inaccesibilul/ ce nu iartă/ Atingerea regretului în nopţile intergalactice/ Nu ştiai că neantul reflectă cine eşti tu/ Nu cine sunt eu./ Energia îndoielnică a rămas acolo/ unde aşteptam veşnic/ Continuând drumul sângelui/ Deja unul fără celălalt.”
              La doar o durere distanţă, se petrec alte nebănuieli, posibile reveniri pe alte coordonate mai puţin labirintice, Doamne dă să fie!... „Fiecare sărbătoare lirică din pieptul tău/ e speranţa mea că în finalul comediei/ eşti titan în arena psihozei/ doar de noi avem nevoie” (Pildă), dar nu e sigur, căci în final: „Ai lăsat în lumea de afară/ gândurile amputate ale febrei/ cu care întorci spatele prizonier/ voluntar/ aceluiaşi recviem,/ nu contează împreună,/ se aseamănă visele în feţele oglinzii/ în spatele serii/ pustiind în palme/ rimele cu care te iubesc,/ uşa lumii de afară/ sinteză la boală,/ atacuri de panică în neputinţă/ nu ai cuvinte.” (Ambientală).
              Încifrarea este o caracteristică a poeziei Iuliei Mîndrean, alături de limbajul tăios, de furie cât cuprinde şi de  multe alte caracteristici ce se combină într-un paradox existenţial, încăpăţânat nu neapărat pentru a exista, ci mai mult de dragul existenţei. Interesantă experienţă, de nişă, una pe care o mai încercăm la trecerea căii ferate când tocmai vine trenul, sau la golurile de aer peste munţii ascuţiţi.