nae…Sora mamei, cu doi ani mai mare, s-a măritat la 19 ani contrar voinţei părinţilor deoarece “alesul”, un băiat frumuşel dintr-o familie înstărită era cam aventurier şi chiar agresiv când trăgea ceva la măsea. Făcuse în Germania, înainte de război, trimis de părinţi, o şcoală de măcelari care i se potrivea de minune. Atât de bine încât, în momentul în care a primit ordin de chemare în armată, implicit urmând drumul frontului de răsărit, Niculiţă al nostru (aşa-l chema) s-a dus la crâşmă, a tras o jumate de rachiu apoi, în măcelăria tatălui său a pus arătătorul şi mijlociul de la mâna dreaptă pe butuc, a închis ochii şi cu o lovitură sigură de satâr, a pregătit un prânz copios pentru pisica de alături care intrase în măcelărie atrasă de pofta de sânge a felinei care poftă încă fierbea în trupul ei conform chemării străbunilor. Şi uite aşa, Niculiţă a scăpat şi de instrucţie şi de război iar în timp ce prietenii lui mureau pe front, el îşi satisfăcea poftele sanguine, a devenit tatăl a trei copii care mai de care mai frumos şi mai sănătos, două fete şi un băiat dar spiritul de aventurier nu l-a ţinut în familie. Locuiau într-un sat fără curent electric, cu populaţie majoritar maghiară, toată lumea ştia ungureşte până şi cei trei veri ai mei iar despre dispute entice nici nu putea fi vorba. Prin şcoala generală fiind, mergeam vara câte o săptămână în satul Drăuşeni, aşa se numeşte, în care în afară de căruţe cu cai şi câteo bicicletă nu vedeai nimic altceva mişcându-se pe uliţă.

Trecea câteo maşină o dată la trei luni şi asta cu totul întâmplător iar de tren nici nu putea fi vorba, erau oameni bătrâni care nu văzuseră trenul. Dar îmi plăcea. Şi îmi plăcea deoarece în spatele curţii, în pantă, era o grădină mare cu pomi fructiferi de care în casa părintească duceam lipsă, dar nu numai merele de vară şi perele lunguieţe mă atrăgeau ci şi locul în sine unde cu vărul Nicuşor ne jucam tot felul de jocuri inventate de noi. Cred că Nicuşor semăna foarte bine cu tatăl său, măcelarul, era tot aşa de sanguin şi agresiv. Jucam box, ne făceam mănuşi din periniţele de pe patul din casa dinainte, puişori cum li se spunea, şi începeam boxul, dar cum el era la o categorie cel puţin cu zece kilograme în plus, rapid mă trimitea la podea. Adică la iarbă, deoarece “gala” se ţinea în grădină. Îmi plăcea seara când stăteam pe bancă la poartă toţi patru, adică cele două fete deja mari şi noi băieţii pe la 14-15 ani. Ne spuneau bancuri mai fără perdea şi nouă ne stârneau interesul şi mai ales imaginaţia. Unchiul Niculiţă, tatăl lor, era deja măcelar fruntaş la Braşov într-un abator uriaş, prinsese gustul banului şi al barului de noapte de la restaurantul “Cerbu Carpatin” şi ca atare a fost pierdut de familie. Se descurcau foarte greu iar părinţii mei ştiau asta şi ca atare venea tata după mine cu bicicleta. Vă daţi seama cât de confortabil era pentru mine să vin cu fundul pe cadrul bicicletei, 15 de kilometri pe un drum de ţară cu gropi mari, aproape cât cele de azi de pe DN1-Bucureşti-Braşov. Tot vara, mai venea la noi, la Homorod (o “metropolă” în comparaţie cu satul Drăuşeni) verişoara mai mică, Leana, o păpuşă de fată. Avea atunci 17-18 ani. Cum aveam casa aproape de calea ferată, Leana, când auzea trenul, chiar dacă eram la masa de prânz, fugea la poartă să îl vadă lucru pentru care mama mea îi făcea observaţie. Dar degeaba, a doua zi făcea la fel. Erau încă locomotive cu abur care, trebuie să recunosc, şi pe mine mă fascinau. Dar nu numai locomotivele cu abur mă fascinau ci şi natura, locurile pitoreşti prin care uneori umblam de unul singur prins de vraja păduri sau a dealurilor pline de vegetaţie, de râul pe care îl iubeam ca pe o fiinţă vie şi chiar era vie, curgând ba lin şi curat vara şi toamna, ba învolburat şi primejdios primăvara când producea inundaţii dezastruoase. Ca tip de copil, eram mai melancolic şi preferam singurătatea spre a putea observa nestingherit ce se petrece în jurul meu. Cred că uneori trecem nepăsători prin viaţă şi nu vedem pădurea de copaci. Aţi avut vreodată răbdarea să urmăriţi cu câtă hărnicie zboară o albină dintr-o floare în alta? Aţi avut prilejul să vedeţi câtă gingăşie este într-o libelulă? Sunt convins că mulţi dintre dumneavoastră nici măcar nu au văzut o libelulă în realitate. Aţi văzut vreodată o căprioară plângând? Da, plângând. Căprioara plânge cu lacrimi. Aţi remarcat simţul maternităţii la o căţea care e în stare să muşte un elefant dacă trebuie să-şi apere puii? Aţi cules vreodată lăcrămioare din pădure? Eu am cules şi rău am făcut. Acele flori dumnezeieşti trebuia să le las acolo, să trăiască atâta timp cât Dumnezeu le ţine în viaţă. Aţi remarcat ce frumos plouă când plouă? Aţi remarcat cât de efemer este fulgul de zăpadă în palma călduţă a unui copilaş? Aţi admirat în ultima vreme un răsărit de soare? În afară de faptul că beţi apă sau vă spălaţi trupul în ea, v-aţi gândit cum ar arăta planeta fără ea? Aţi remarcat că într-o pădure virgină toate legile nescrise sunt respectate cu stricteţe şi de veveriţă şi de lupul singuratic şi mereu flămând? Aţi remarcat cât de mult rău poate face omul într-o lume pe care Dumnezeu i-a pus-o la dispoziţie? Şi câte şi mai câte. Dar să revin. Leana asta despre care vorbeam mai sus, este fata care, ulterior s-a căsătorit cu un şofer de TIR tocmai de la abatorul în care lucra tatăl ei, s-a stabilit la Braşov şi după cum am mai spus, în anul 1975 în baza tratatului de la Helsinki, Ceauşescu a mai deschis nişte porţi spre occident constrâns fiind de politica economică şi eventualele embargouri. Atunci a plecat pe ritmuri de Ştrauss cu patefonul bunicii cu tot. Cât timp şi-a făcut ucenicia de dactilografă la Rupea, aproape un an, a stat la părinţii mei fără nicio pretenţie, de fapt nici n-avea de unde iar când au venit din Germania, ea şi soţul ei,  în vizită la noi la Homorod, era prin anul 1993, mi-a adus în dar un pacheţel de lame de ras “Astor”. Dacă voi merge vreodată în vizită la ei în Germania, le voi duce în dar un sul de hârtie igienică nu pentru răzbunare ci doar să le arăt că, totuşi, în România s-au mai schimbat lucrurile chiar dacă nu e “ca la ei” în Germania. Când scriu aceste rânduri ştiu doar că măcelarul şi mătuşa sunt la ceruri iar despre veri mai nimic. Pe unde or fi, să le ajute Dumnezeu.