nae…Acum să revin la rudele mele din partea tatălui. Bunica, mama tatălui meu, s-a stins în iarna anului 1965 la peste 80 de ani, dar nu înainte de o mare surpriză a întregului neam. Hai s-o iau de la începuturi. La sfârşitul primului război mondial, mai exact în anul 1919, tot din cauza cruntei sărăcii şi a inflaţiei de după Marele Război, mulţi ardeleni au luat calea Americii în care marea industrializare era în floare şi implicit se căuta forţă de muncă străină şi ieftină. Fratele bunicului care se numea exact cum mă numesc eu, s-a urcat pe un tren (am zis bine “pe” deoarece se urcau pe acoperişul vagonului unde nu aveau obligaţia să cumpere bilet) şi dus a fost. Se pare că prin vest pe undeva, s-a îmbarcat clandestin într-un vapor şi a ajuns pe pământul făgăduinţei. Probabil că a muncit din greu să-şi întemeieze un cămin mai ales într-o Americă plină de cluburi de noapte, bancheri şi hoţi de buzunare în care ce câştigai într-o zi, se ducea noaptea într-o oră pe la cuburi dubioase, dar omul şi-a văzut de treabă şi încet, încet a progresat. Trec peste perioada 1919-1965 în care ştiu doar că a făcut doi copii care au reuşit să facă chiar ceva avere. În anul 1965, când unchiul cu pricina se apropia de 80 de ani şi simţea că-I vine sfârşitul, a ţinut să nu moară înainte de a-şi revedea locurile natale. Acum începe marele circ.

Bătrânul şi-a anunţat, printr-o scrisoare, data şi ora la care va sosi la Bucureşti cu aeroplanul cum zicea el. Tatăl meu, pe atunci destul de tânăr şi “influent” în sat, fiind pădurar, a aranjat cu un sas care avea automobil, un Opel vechi, cu care l-a adus pe unchiul nostru din America via Bucureşti, la Homorod, satul natal în care nu cu mult timp în urmă ne cumpărasem o casă spaţioasă. Mai mult ca sigur că sasului cărăuş, cu Opelul, i-a dat tata lemne pentru un an întreg. Zvonul că vine “americanul” s-a propagat fulgerător şi după o zi, ni s-a umplut casa cu veri, verişoare, veri de-al doilea, de-al treilea, de-al şaptelea, nepoţi, nepoate etc. Pe unchi l-au culcat “în casă dinainte” singur în cameră iar toţi ceilalţi, fără exagerare, vreo 25 în alte camere, 3-4 într-un pat, unii pe jos de ziceai că-i mobilizare de război. Peste noapte, dacă unul se ridica în fund, toţi ceilalţi făceau la fel iar când bănuitul atacator la valizele “americanului” se aşeza la loc, toţi îl imitau. Cu siguranţă că nici unul nu a dormit niciun minut de teamă ca ceilalţi să nu-l golească de bani pe actorul principal. A doua zi, vară fiind, părinţii mei au întins masă mare în curte cu ţuică, salată de Boeuf, supă cu tăiţei şi fripturi. A mâncat puţin şi americanul dar neamurile (proaste) înfulecau de ziceai că se bat turcii la gura lor. Bătrânul unchi a ţinut un toast scurt înainte, tatăl meu a zis Tatăl Nostru iar în timpul înfulecatului nimeni nu a scos o vorbă şi nu fiindcă ştiau că la masă nu se vorbeşte ci din cauza emoţiilor. Cred că şi înfulecarea necontrolată era tot pe un fond nervos. De ce? Păi să vă spun. Toţi aşteptau momentul crucial în care uncheşul să ducă mâna la buzunaul de la piept din care să scoată un bughelar plin cu bani. A, era să uit. Bătrânul avea la mână un uriaş ceas din aur iar neamurile, mai ales verii de prin Bucureşti, şi-au dat jos ceasurile de la mână şi le-au băgat în buzunare dar urma locului nebronzat de soarele verii i-a demascat exact cum pe un director, pe litoral, îl demască locul nebronzat din care şi-a scos verigheta. Dar momentul banilor n-a venit iar bătrânul s-a ridicat de la masă şi după un “sorry” scăpat din obişnuinţă, s-a retras în camera lui pentru odihnă. Rudele au cam început să dispară pe la casele lor. Nici americanul n-a rămas mult, preferând să se instaleze într-un hotel din Bucureşti, urmând ca în câteva zile să-şi ia zborul spre America lui. În ziua plecării, tatăl meu s-a dus să-l coducă de la hotel, la aeroport iar acolo , la insistenţele unchiului, a primit 500 de lei sumă echivalentă cu un salariu de pădurar la data respectivă. De pe scara avionului a spus următoarele cuvinte: “Aici la Romania trăbă să viu cu un vagon de bani!” Şi dus a fost. A murit acolo în America lui după vreo doi ani.
…………………………………………………………………………….

La rudele din partea mamei, situaţia a fost diferită deşi din aceleaşi motive de sărăcie şi bunicul  din partea mamei a luat drumul pribegiei prin Europa, numai că acesta a plecat cu un scop bine determinat pe care într-un final l-a şi atins. Îl chema Gheorghe iar eu, când a murit aveam 11 ani şi mi-l amintesc perfect. Era uşor blond cu o mustăcioară tiroleză, răsucită la colţuri, bunica lui fiind săsoaică din zonă. Era un om harnic dar excesiv de zgârcit. Înainte de a pleca în lume, în anul 1932, a avut grijă s-o lase acasă pe bunica împreună cu cei trei copii de la 8 la 17 ani, mama mea fiind cea mai mică. Cum o fi ajuns în Paris nu vom ştii niciodată, dar este cert că nu numai în România se circula gratuit pe acoperişul vagoanelor. Bunica, o femeie de aproape doi metri şi cu un 44 la picior, era o femeie cu două clase primare, la şcoală maghiară, atunci Adealul era “gestionat” de Budapesta, era o femeie extrem de credincioasă dar în afară de mămăligă, pită de casă, zamă, pită de casă şi colaci de Crăciun, nu prea ştia să gătească, dar putea să dea cu sapa sau să ţină coarnele plugului o zi întreagă şi iarna să ţeasă la război cu multă plăcere. Moş Gheorghe se pare că se ţinea de treabă prin Paris doar că la un moment dat, a venit o ştire bombă, pe căi necunoscute, cum că bunicul ar “trăi” în Franţa cu o verişoară de-a bunicii şi vă daţi seama că ştirea s-a propagat în sat mai repede decât un fulger. Avea pe atunci undeva pe la vreo 45 de ani, cum e prostul în putere şi după cum spuneam, arăta şi bine. Iar ce s-a întâmplat mai departe şi ce-a făcut bunica atunci, cred că şi eu făceam la fel dacă eram în locul ei. S-a împrumutat de bani de la nişte rude, şi-a pus desagii pe spinare, unul în faţă şi altul în spate, legaţi între ei cu nişte brăcini zdravene şi a luat drumul Franţei să-l prindă pe Gheorghe al ei în flagrant delict, adică în braţe cu Floarea, verişoara ei. Chiar dacă şi pe atunci Parisul era de patru ori cât Bucureştiul, culmea, l-a întâlnit pe o stradă, un fel de piaţă, unde vânzătorii ambulanţi îşi expuneau marfa. Nu cred că bunica ar fi avut curajul să-l certe deoarece Gheorghe era şi iute la mânie şi mai făceau naibii, România de ruşine în centrul Parisului. Ulterior s-a făcut singură în toată Europa. Cert este că a rămas şi bunica acolo. Fiind o femeie puternică şi rezistentă a reuşit să munceasă mai abitir ca la coarnele plugului. Au lucrat şi au făcut bani până în anul 1938 când Hitler avea deja pus la punct planul pentru cea mai sinistră perioadă din epoca modernă, al doilea război mondial şi doar Elveţia, “mielul de Paşti” era protejată. În cei şase ani de lipsă din sânul familiei, îmi povestea mama cât de greu s-au descurcat sub tutela unui frate mai mare, dar şi el destul de necopt  la minte şi care prinsese deja gustul rachiului şi al femeilor. În plus, îi miluia bunica lor maşteră care atunci avea cam 75 de ani şi era surdă total. Aşa şi era poreclită, surda. Singura sursă de venit erau două vaci cu lapte, nişte oi, câteva găini, un porc, un hectar de pământ arabil, unul de fâneaţă şi o grădină destul de mare pentru a se descurca. Asta pe vremea respectivă era puţin, nefiind alte surse şi mai ales de bani. Le mai trimiteau şi părinţii din Paris nişte bani când prindeau câte o ocazie adică nişte oameni din zonă care veneau acasă. Dar s-au descurcat deoarece fratele mai mare, Gheorghiţă, între două escapade la fete şi crâşme, lucra mult pentru cele două surori mai mici pe care le iubea şi care încă erau la vârsta la care se jucau cu păpuşi din cârpe făcute cu mânuţele lor. Într-o zi de toamnă cei doi bunici din partea mamei s-au întors din Franţa, dar nu cu mâinile în buzunarele goale cum o făcuse bunicul din partea tatălui, ci cu două căruţe pline cu de toate plus o valiză de bani.  În comuna respectivă, Caţa, era de pe atunci o haltă mare construită de nemţi în primul război mondial şi trenul staţiona până îţi coborai ultima traistă. Se spunea că acolo trenurile făceau cruce şi asta mă punea pe gânduri ca şi ideea că jugănirea taurului de “găzdălău”. Aşa că, bunicii au uşurat vagonul cu marfă cât a încăput în două căruţe trase de boi. Porecla bunicului era “ungreanu” deoarece îşi avea originea într-un sat învecinat, Ungra, plin de saşi şi unguri. După ce a plecat trenul, moş Gheorghe a rămas să păzească stiva de bagaje iar bunica a pornit cu nişte paşi de un stânjen să o roage pe nănaşa ei să pună boii la jug şi să facă două transporturi. Lucru care s-a şi întâmplat, timp în care toţi de pe uliţa lor au ieşit pe la porţi să-i vadă pe “ungreni” cum defilează  cu marfa din Paris. Totul a mers atât de bine în anii următori, 1938-1940, fiind o perioadă de referinţă pentru România, încât bunicul, un om deloc risipitor, a cerut de la Primărie un loc de casă, i s-a dat, gratuit evident că aşa era pe atunci, şi într-un an a reuşit să-şi construiască o casă de toată frumuseţea la marginea satului unde, ulterior, la câteva sute de metri urma să fie graniţa cu Ungaria. Ţin minte că antreul casei, mare cât o sufragerie de bloc, avea spre curte un vitraliu de vreo zece metri pătraţi, cu o grilă de pătrăţele cât o faianţă, din gemuleţe viu colorate de la galben pai până la verde închis, care în dimineţile însorite de vară se transformau într-o orgă de lumini care mă fascina precum scânteile sclipitoare de la coliba unchiului David.. Şi-a cumpărat moşul pământ bun şi mult, vreo trei vaci cu lapte şi multe altele pentru agricultură. Plug, grapă etc. Făcând un inventar sumar, mama mi-a spus cam ce mârfuri au fost aduse din ţara lui Napoleon, Belgia, Cehia, Germania etc. Stofe de “anglie” valuri întregi, ceasuri de aur fiecăruia dintre copii, patefon, bicicletă (în sat mai era o singură bicicletă la o familie de saşi) care valora cam cât o vacă bună, cristaluri, porţelanuri, un ceas de perete, pendulă elveţiană marca “Vedette” care bate şi arată ora exactă şi acum când scriu aceste rânduri. Bate de 4 ori la sfert, la jumate de 8 ori, la trei sferturi de 12 ori iar o ora întreagă bate de 16 ori de fiecare dată melodic, ciocănelele lovind în tije de lungimi diferite plus tot atâtea lovituri grave şi cu scurte pauze pentru a fi uşor de numărat seara sau noaptea, ora exactă. La ora 12 bătea de 28 de ori ceea ce însemna un minut şi zece secunde. A adus moşul până şi foi de tabac, tabachere din argint, tacâmuri şi multe, multe altele. Totul a mers bine pentru toată famila. Moş Gheorghe, bunica şi băiatul cel mare, Gheorghiţă, mergeau zilnic la câmp iar fetele, mama şi sora ei mai mare cu doi ani, se îngrijeau de gospodărie deşi uneori, prinse cu muzica şi patefonul, mai uitau să dea de mâncare la animale care făceau ca toţi dracii când erau înfometate. Îmi povestea mama că îşi puteau permite să-şi cumpere rochiţe noi sau să meargă la Rupea, un orăşel la vreo zece kilometri, să-şi facă poze de familie. Pe undeva sunt şi acum acele poze. În serile calde de vară puneau patefonul pe geamul de la stradă şi veneau să asculte valsuri de Strauss şi copii, şi adulţi şi bătrâni toţi cu picioarele goale în colbul călduţ al uliţei. S-a păstrat acel patefon până prin 1975 când o verişoară care a emigrat în Germania, nu a uitat să-şi ia copilul, soţul şi patefonul ca să nu se plictisească prin Koln. Era un teanc de vreo cincizeci de plăci de marcă renumită “Columbia" având înregistrate valsuri şi tangouri. Din cauza acestui patefon, într-o zi de 31 decembrie 1968 când eram prin clasa a zecea, am făcut pe mine de frică şi o spun la modul cel mai real. Urma să facem revelionul la un coleg şi nu aveam niciun fel de sursă de muzică în afara unui difuzor hâjâit. Mi-a venit mie ideea să mergem cu bicicletele la bunica în Caţa, la vreo 8 kilometri buni, să-i cerem cu împrumut patefonul şi câteva plăci. Ni le-a dat, dar la întoarcere, pe la jumatea drumului, era deja destul de întuneric, am auzit urletul lupilor din pădurea care stătea să cadă pe noi, şi cum nu era prima dată când auzeam urletul înfometat al lupilor şi ştiam ce înseamnă acest pericol de la tatăl meu, pădurar pe vremea aia, scuzaţi dar m-am scăpat pe mine. Până la urmă a ieşit un revelion cu dans, ţuică de prună şi strâns în braţe fiecare băiat câte una bucată colegă de liceu sau vecină. Evident, după ce am trecut pe acasă să-mi schimb scutecele. Şi cum spuneam despre casa bunicilor, totul a mers foarte bine până la un anumit punct. Era într-o zi însorită de iunie 1941 când mama avea 17 ani iar sora ei 19, perioadă a anului în care toată lumea era pe “hotar” la sapă sau la coasă, cele două fete emancipate au băgat mâncare la greu în ieslea vacilor, lături şi cartofi la porci să fie şi ei fericiţi, o poală de grăunţe de cucuruz la orătănii prin curte iar lor şi-au pus merinde în nişte şervete ţesute la război care chiar aşa se numeau “cârpe de merinde”, şi-au luat câte o oală de trei litri fiecare şi tuleo fetelor în pădurea din marginea satului la cules de fragi. Era ca în “Dumbrava minunată”. Au cules fetele fragi lor dragi ca-n Riga Crypto şi Lapona Enigel iar la un moment dat s-au auzit clopotele de la biserica săsească. În Ardeal, în satele cu mulţi saşi şi biserici evanghelice, fix la ora 12, ziua, după cum anterior am mai spus, se trăgeau clopotele ca oamenii de la câmp să-şi scoată din traistă cârpele cu merinde, să mânce în tăcere, să bea o burtă de apă din damigeana de zece litri, să se hodinească vreo juma de oră şi apoi să meargă iar la treabă până când soarele se dădea după deal să se hodinească şi el. Aşa şi cu fetele lui moş Gheorghe cărora, deşi li s-a părut că bat clopotele cam devreme, s-au aşezat cuminţi pe iarba neatinsă şi am mâncat cu poftă de pe cârpele de merinde. De bază erau: slăninuţa, brânza, ouăle şi ceapa verde. După încă vreo patru ore de cules, când oalele erau pline de frăguţe cu un miros care te îmbăta, s-au întors vesele acasă ştiind că urma să facă o dulceaţă dintre cele mai bune pe care o mâncau cu toţii de Crăciun, cu un cozonac galben ca ceara. Numai că, intrând în sat, au avut o mare surpriză. Oamenii erau întunecaţi la faţă, unele femei chiar plângeau iar copiii erau sechestraţi prin case. Ce se întâmplase de fapt? Atunci când s-au tras clopotele la saşi, nu era nici pe departe amiază ci, nici mai mult, nici mai puţin…se anunţa intrarea României în război. Tot ce făcuse şi adunase “ungreanu”, bunicul meu, urma să se năruie atât în următorii ani de război cât şi de foametea de după, dar nici începuturile comunismului nu i-a iertat pe cei care şi-au făcut câte ceva cu mâinile lor. La început nu a fost chiar atât de violent vântul războiului, ba o perioadă nici nu s-a tras vreun foc de armă şi lumea a continuat să-şi vadă de treabă la câmp. Totuşi, după o vreme, fiind aliaţi cu Germania, în sat au început să apară primele trupe de nemţi pe motociclete, intraţi în joncţiune cu trupele române care după unele pregătiri, urma să pornească pe drumul care printr-un ordin epocal: “Vă ordon treceţi Prutul!” Antonescu făcea unul dintre cele mai controversate gesturi din istoria României. Deci, au început să apară primii nemţi, nişte copii de 18-19 ani, cuminţi, curaţi şi civilizaţi dar războinici de meserie. Tot ce voi relata despre aceste momente  sunt vorbe pe care mama mi le-a povsetit în lungile nopţi de iarnă. Când au intrat nemţii în sat era pe la început de toamnă. Bunicul avea în spatele casei o cameră neterminată în care avea nişte lăzi mari din lemn, li se numeau jimniţe, 4 bucăţi, cam de doi metri cubi fiecare, au dăinuit până târziu, le-am prins şi eu, pline cu grâu iar îngropate în grâu erau zeci de ouă de găină, raţă sau gâscă unde se pare că se păstrau perfect. În pivniţă erau prisme uriaşe de cartofi, morcovi îngropaţi în nisip, ceapă, funii de usturoi, cada de varză şi altele.  Acestea le ştiu nu numai din spusele mamei ci le-am şi văzut prin anii 1958-1959 când încă mai trăia bunicul. După cum am mai spus, casa era încăpătoare şi cum era aproape de fâşia de graniţă, loc strategic din punct de vedere militar, nemţii şi-au stabilit comandamentul în casă dinainte. Casa avea vreo cinci camere dintre care trei erau ocupate de nemţi iar celelalte două de familie. De fapt, majoritatea familiilor mai înstărite au fost obligate să cazeze militari nemţi şi să le asigure strictul necesar de hrană. După spusele mamei, au fost cât se poate de civilizaţi. Vă daţi seama, cu două fete mari în casă trebuia să mai culci şi vreo 7-8 băieţi în floarea vârstei. Dar nu s-au atins o clipă de ele fie datorită unui înalt grad de civilizaţie, fie din cauza unor carenţe genetico-hormonale specifice neamului saxon comparativ cu virilitatea latină. Relaţia cu nemţii se desfăşura în felul următor. Dimineaţa, bunica şi cele două fete le pregăteau la fiecare câte un ou fiert sau o papară mai mare la toţi şi câte o cană de lapte cu cartofi copţi sau fierţi, apoi nemţii îşi vedeau de treburile lor fără să deranjeze pe nimeni. Erau doar pregătiri tactice nu război cu foc de armă. La prânz, fără niciun fel de moft, se mulţumeau strict cu ce mâncau şi ceilalţi membri ai familiei, mămăligă cu brânză, ciorbă de fasole, mâncare de prune uscate iar seara îşi mâncau conservele lor. Uneori le dădeau ciocolată sau halva membrilor familiei “ungreanu”. Despre băutură nici nu putea fi vorba într-o disciplină de fier cum era în armata germană. Cum pe uliţă erau şi alte fete tinere şi frumoase, în casa dinainte se punea patefonul, dansau nemţii cu fătucele dar fix la ora zece trebuia să se încheie totul. Nu s-au atins nemţii nici de un ac cu aţă fiindcă pedeapsa pentru furt era grea. Bunicul era atât de zgârcit încât mereu le certa pe fete dacă umpleau prea tare cănile cu lapte pentru nemţi dar ele le umpleau la loc după ce pleca moşul, vă daţi seama, s-or fi îndrăgostit şi ele de vreun nemţişor blond şi chipeş. Într-o seară de toamnă târzie, probabil în urma unei alarme dată telegrafic, nemţii mei au dispărut cu tot calabalâcul în mai puţin de jumate de oră. Nu au făcut pagube foarte mari dar s-a simţit în multe gospodării că s-a cam depăşit consumul. A urmat o perioadă în care deşi nu a fost război cu foc de armă, liniştea era cea dinaintea furtunii, tensiunea era mare. Greul a început abia când România “a întors armele” şi în aceeaşi casă dinainte în care îţi făcuseră comandament nemţii, urma să-şi facă acum, ruşii. Obişnuiţi cu civilizaţia nemţilor, oamenii din sat au stat cu mâinile în sân până s-au tras iar clopotele iar toboşarul satului a ţipat cât îl ţinea gura că trupele sovietice sunt prin Făgăraş şi în maxim trei ore vor intra în sat şi mai anunţa ca toate fetele să fie ascunse prin păduri. Aşa s-a şi întâmplat dar din bunurile aduse de Gheorghe din Paris, doar o parte au mai putut fi salvate. Ceasul, patefonul, bicicleta şi alte mărunţişuri care mai există şi acum. Soldaţii români aveau două obiective majore: fetele şi băutura. Norocul a fost că “ungreanu”, om prevăzăzor, le-a trimis pe cele două fete undeva prin Agnita, zonă prin care se ştia că nu e nici un drum important de trecere spre vest unde ruşii doreau să ajungă. Dacă soldaţii români se mulţumeau să bea un rachiu şi să jumulească o tinerică, ruşi doreau totul. Când s-a anunţat că ruşii sunt la doi paşi, bunicul a încuiat poarta şi a stat de pază cu toporul gata să crape capul oricui individ care vrea să intre cu forţa în curtea lui. Când s-au auzit primele bubuituri în poartă, bunica l-a rugat în genunchi pe Gheorghe să le deschidă că altfel îl vor împuşca şi chiar aşa s-ar fi întâmplat, nefiind caz singular. I-au pus puşca în piept, l-au dezarmat de topor şi au dat buzna în casă devastând-o. Printre ei erau şi femei rusoaice cu capul plin de votcă şi o dorinţă drăcească de a fura tot ce le iese în cale. Norocul a fost că nu mai rămăseseră în casă decât valurile de stofă pe care, evident, rusoaicele le-au confiscat. Ruşii s-au dus în şură la stivele cu fân în speranţa că vor găsi obiecte ascunse sau chiar fete numai bune de dragoste, înfigând baionetele în fânul uşor de penetrat. Nu au găsit nimic şi i-au dat ordin bunicului să taie un porc dar cum “ungreanu” era un căpos fără pereche şi a refuzat, un rus beat a împuşcat porcul şi la ameninţat pe bunic, spunându-i că dacă nu-l pregăteşte şi nu mănâncă din el în seara aia, îl va împuşca şi pe el. S-a conformat moşul că nu avea încotro. Cât au stat ruşii acolo s-au mai petrecut multe evenimente de genul acesta, ba chiar s-au tras salve de tun spre turnul bisericii din satul vecin unde se presupunea că ar fi puncte de observaţii ale nemţilor şi acolo au murit mulţi civili români nevinovaţi. Prăpădul ruşilor a mai durat deoarece plecau unii şi veneau alţii dar tot ce fusese la vedere a fost prădat de cei dinainte. Oamenii din sat şi-au văzut în continuare de treburile lor, dar cum războiul a lasăt urme grele, acestea au avut repercusiuni şi în viaţa lor, başca faptul că a urmat o perioadă cu secetă cumplită şi o criză economică majoră care a ajuns la apogeu în anul 1949 când oamenii erau predispuşi să moară de foame şi cum în astfel de momente se îmbogăţesc profitorii şi escrocii, aşa s-a şi întâmplat, mulţi s-au îmbogăţit pe seama celor care erau în cădere liberă. Zona cea mai afectată a fost Banatul şi ca atare, se cumpărau purcei din Regat, mai exact din Ploieşti unde seceta nu fusese atât de nimicitoare şi se vindeau în Arad cu de trei-patru ori preţul de cumpărare. Printre aceşti “oameni de afaceri” era şi fratele mai mare al mamei, Gheorghiţă, fiul "ungreanului". Dar aşa de bine a procedat încât, ce a luat pe mere a dat pe pere şi s-a încurcat cu o tipă din Pâncota, un sat de pe lângă Arad, neştiutoare de carte, căreia, în 7-8 ani i-a făcut patru copii. Nu ştiu ce viaţă au dus acolo dar ştiu că la moartea "ungreanului" a venit acasă cu toată familia, fiecare cu câte o bocceluţă şi cam atât. Mai era ceva grâu în jimniţe, mai erau 2 vaci în grajd, porc în coteţ şi ceva cartofi în beci fiind toamna prin noiembrie, în alte coteţe erau găini şi gâşte, fân în şură dar Gheorghiţă al nostru a reuşit cu familia lui de termite să devoreze totul ajungând să taie până şi vacile din grajd după moartea propriului tată. Până şi bunica s-a prăpădit din cauza fiului risipitor nu numai din lipsuri şi nevoi ci şi de inimă rea.