IH(Ioan Hada – „Cartea cărţilor mele”, Ed. Eurotip, 2019)

            Multă vreme n-aveai voie să crezi, nici măcar să spui, că soldatul ar putea avea inimă. Şi încă o inimă care să bată, şi încă fosforescent, încât lumina care se vede să fie tocmai din tâmplele lui de soldat. Chiar şi a avea soldatul tâmple, era o chestiune discutabilă: tâmple doar pentru tranşee şi pentru patul armei, cu gânditul şi cu zbaterea în afara regulamentului oţelit rămânea de cercetat pe alte dăţi.
             Ioan Hada iese din formaţie fără să ceară voie, pentru că nu e vorba de executarea unor necesităţi ci tocmai de respectarea codului genetic personal. Fără permisie, fără învoire, soldatul are suflet de cer şi suflet de iarbă peste care suflet de iubire este mai presus de oricare regulament.
             Înţeleg că se află o întreagă trăire continuă şi bogată în „Cartea cărţilor mele”, altfel s-ar fi numit altfel. Mie mi-a ajuns pe căile felicitărilor şi darurilor de Crăciun de la ‚Moş Hada’ şi am ţinut-o până acum în brad, până când a venit vremea s-o desfac. Iar ceea ce descopăr acum este funcţional, are aromă, are suflu, are sclipici.
             Soldatul este atât de liber încât, ca unul care a făcut armata cenuşie de pe vremuri, stau şi mă minunez ce armată poate fi aceasta.

Soldatul mai poate fi şi om. Şi soldatul şi omul se întâlnesc de neaşteptat de multe ori pe o pajişte a gândurilor situată în zona demilitarizată.
             Poezia lui Ioan Hada este directă şi concentrată, fără a fi decât rareori expeditivă, şi atunci din considerente de alarmă, consemn sau apel pe unitate. Temele sunt acelea singurele care pot menţine viaţa dincolo de conflicte, calamităţi, dezastre. Este întremată speranţa şi destrămată orice deznădejde. Dacă e să rămână un sâmbure de năucire totuşi, acela este este bun şi capabil pentru rodire.
             Mi-e şi necesar şi drag să răsfăţ această privelişte subiectivă, voită şi obiectivă, a cărţii cele mari a lui Ioan Hada, cu unele dintre realizările sale poetice despre care pot spune că sunt punctate cu succes. „Să nu-mi vorbeşti, iubito!/ Cuvintele ar fi/ Prea lungi/ Prea tari/ Prea şlefuite/ Precum pietrele piramidelor/ Şi fără să vreau/ Fără să ştiu/ Cu un cântec înlănţuit de sclav/ Asemeni faraonilor, mi-aş făuri din ele/ Nemurirea” (Cuvintele); „Eu stau la capătul ciobit al ceştii/ De cafea/ tăcut/ stingher/ încordat/ Corabie în mijlocul furtunii/ Din gravură.../ Virtuala femeie/ Care se arată în zaţul de cafea/ Sau anunţurile matrimoniale/ Mă priveşte/ duios/ galeş/ lacom/ Cum priveşte lanţul/ Zborul rândunelelor/ Cu ochii săi/ mari/ rotunzi/ aproape perfecţi/ Cum sunt cei/ Din tablourile/ Lui Toniza/ Sau nările puştii/ De vânătoare.../ Cuibărit în această spărtură/ De oră/ Asemeni strigătului disperat/ În ecou/ Continui să tac/ penibil/ încurcat/ aproape inestetic/ Privindu-mi palmele inerte/  Precumaripile frânte/ Ale zborului de pescăruş/ Mort (Singurătate); „Fericiţi, ne ghemuim/ În această clipă/ Copii/ În pântecul mamei/ Astronauţi/ În interiorul navei/ Cavaleri/ În armurile de fier/ Faraoni/ În eternitatea piramidelor/ Privind/ Din clipa imediat următoare/ Eram/ tineri/ frumoşi/ superbi/ Cum sunt soldaţii/ Căzuţi în crâncene/ Războaie” (Ora de fericire).
            De remarcat cum forma se găseşte singură, pe măsura înţelesului adeseori revolut, oricum circumvolut şi oricum trăit sufleteşte. În preajmă la asemenea versuri te simţi apărat de  fantasmele (sau realităţile) care ăţi pot veni pe horn în loc de vreun Moş anume.