nae    Când porneşti de niciunde, ajungi nicăieri. Când arunci cu bumerangul, e posibil să-ţi spargi singur, capul. Nu sunt nişte maxime celebre, dar dacă le rumegi puţin, poate tragi o concluzie. În cele ce urmează voi încerca, într-o oarecare măsură, să derulez filmul unor fapte, lucruri şi locuri care constituie, în parte, sorgintea mea ca individ şi nimic mai mult. Pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, decedând (el, nu eu!) cu mult înainte să văd lumina zilei. Din câte am înţeles de la bătrâni, bunicul ar a fost un aventurier, om cu simţul umorului, amator de chefuri şi şpriţuri prelungite (cred că-i semăn), care a trântit patru copii, toţi băieţi şi cum lucratul pământului, pe care de fapt nici nu-l prea avea, nu-i dădea satisfacţii, s-a hotărât să practice comerţul, o meserie uşoară, bănoasă, plină de peripeţii, dar şi de bani mulţi. Şi nu comerţ în buricul Ardealului în care creiţari (monede în imperiul austro-ungar din secolul XIX) aveau doar ungurii şi saşii, Ardealul fiind o halcă delicioasă, savurată de austro-ungari, iar leul românesc, mare cât faţa de masă pictat cu regi şi regine, nu făcea nici doi bani, s-a hotărât bunicul să plece în oraşul luminilor încă de pe atunci, Parisul. Comerţ se făcea pe vremea aia în stil „hantzer” (germ. comerciant ambulant) sau cu alte cuvinte comerţ de trafic, astfel, cumpăra covoare ieftine de la cehi şi nemţi şi le vindeau scump în Franţa sub etichete româneşti, deoarece unele produse printre care carpetele olteneşti şi covoarele, aveau mare căutare.

Deci, se baza pe un fals brand de ţară. O butadă a vremii spunea că o familie de hantzeri a făcut o căruţă de bani prin metode oculte, cunoscute numai de ea, din care şi-a construit o vilă cât cetatea, căreia şi azi toată lumea îi spune „la vilă”, ar fi vrut cu monedele rămase să-şi pardosească o cameră ornată cu policandre de cristal, vitralii cu ochiuri de sticlă variat colorate, lemnărie din mahon şi mobilă cu furnir de trandafir. Trebuia pentru asta o cerere care chiar li s-a aprobat dar cu condiţia să pună monedele în dungă, spre a nu călca pe capul Majestăţii Sale, Regele Ferdinand, ceea ce ar fi însemnat lezmajestate, greu pedepsită de autorităţile vremii. Vă daţi seama că a fost o ironie savuroasă cu o uşoară tentă de cinism din partea autorităţilor. Şi apoi plecă bătrânul (nu-i vorba de Mircea cel Bătrân) ci de bunicuţul meu drag şi „scump”, tocmai la poalele turnului din Paris pe care americanii îl confundau cu o sondă de petrol. Ce-a făcut acolo nu se ştie cu precizie, se bănuieşte doar că ceea ce câştiga ziua, „dărâma” noaptea cu şpriţuri şi femei uşoare şi se mai ştie că a plecat spre Franţa fără bani şi s-a întors acasă cu buzunarele goale. Bunica, o femeie de-un cot, dar iute ca un prisnel, cu două clase la activ, dar cu o dicţie perfectă, citea din Biblie mai cursiv decât multe crainice TV din ziua de azi, pe prompter, rămânând cu patru feciori nici mari să-i însoare, nici atât de mici încât să-i poarte în braţe, s-a chinuit enorm. Spera bătrâna în ajutorul propriului frate, David, pe deasupra şi vecin, gard în gard, un om de doi metri şi pe cât de înalt pe atât de încrezut, pe cât de sărăcuţ, pe atât de arogant, rămas văduv de tânăr şi cu şase fete rămase de copiliţe, fără mamă. Oamenii din sat îl porecleau, ironic, „găzdălău”. De la gazdă sau gazdă grea cum se spunea, pe atunci. Avea săracul om o casă din bârne cu tindă şi „casă dinainte” căptuşită cu lut galben şi vopsită cu un albastru de Voroneţ ca mai toate casele vremii. Saşii, cam patruzeci la sută din populaţie, trăiau în casele din piatră de Racoş, construcţii seculare cu pereţi groşi de un metru, înalte ca şi ei,dar despre saşi voi vorbi mai încolo. Să revin la unchiul David, fratele bunicii, un om extrem de avar care datorită unor conjuncturi ale vremii, a reuşit să-şi crească şi cele şase fete, una mai frumoasă ca alta, de fapt şi el era un bărbat frumos, a reuşit să-şi ajute şi cei patru nepoţi de la soră. Unchiul David, Găzdălău, la 14 ani a fost dat „la sas” să înveţe meserie şi cum zona nu era eminamente agrară, a învăţat tainele fierului prelucrat la cald iar saşii din zonă fiind experţi în aşa ceva, a avut de la cine să înveţe meserie. Atelierul, care de fapt era o colibă din lemn lipită cu lut galben şi vopsită cu acelaşi albastru ca şi căsuţele, a reuşit să aducă mămăliga şi laptele pe masa celor şase fete, ba mai mult, Găzdălău creştea în fiecare an şi câte doi porci cu „bucatele” primite pentru unele ferotănii pe care le meşteşugea cu pasiune. Copil fiind, de 8-9 anişori, mă punea să dau la foale, adică un burduf cu creţuri de armonică şi formă de vioară, din piele de cal vopsită în negru, acţionată cu o pârghie, lanţ, scripete şi o contragreutate, care alimenta cu aer vatra în care ardeau cărbunii iar metalul încălzit prindea o culoare roşu-violet care mă fascina. De câte ori mă prezentam „la post”, unchiul David mă întreba cu în zâmbet ironic pe sub mustaţa bogată şi cu colţuri de fuior: „Mă, da’ tu ai mâncat ceva pe ziua de azi?” Asta era vorba lui. Şi la crâşmă, „La Margareta”, când un prăpădit îi cerea o ţigară, de zgârcit ce era, scotea din tabachera de alpaca o ţigară, o rupea în două, jumate şi-o punea în colţul gurii iar cealaltă i-o întindea celui mai necăjit, dar, ca să-l amărască mai tare decât era, îl întreba ironic:”Mă, da’ tu ai mâncat ceva pe ziua de azi?” Pe vremea aia, la amiază, fix la orele douăsprezece, se trăgeau clopotele la saşi şi toată lumea mânca. Adică, cine avea. Când unchiul auzea clopotele, mergea la vale, un pârâu bogat în peşte, care curgea prin spatele caselor, se spăla pe mâini, arunca şi pe obraz câteva căuşuri de palmă cu apă limpede-cristal, apoi se scutura ca un câine plouat. Intrând în casă, invariabil o întreba pe Veta, fata cea mare: „Da’ tu ai făcut ceva de mâncare pe ziua de azi?” Cred că responsabilitatea paternă îl obseda, ştiind că are de hrănit şase guri cărora trebuia să le fie şi mamă şi tată. La foale îmi plăcea să dau nu numai pentru artificiile care săreau din metalul incandescent ci şi pentru muzica ce urma să înceapă când platbandul de oţel roşu ca focu’ era bătut pe nicovală, la două ciocane, într-un ritm perfect cu tonalităţi deferite, de fapt două sunete unul mai grav şi altul acut, lovindu-se cu ciocane de mărimi diferite în scopuri tehnologice pe care mult mai târziu le-am înţeles. Când jocurile de lumini şi sunet mă prindeau în mrejele lor, cu ochii cât cepele şi gura căscată, uitam să mai dau la pedala foalelor şi atunci unchiul mă apostrofa: „Mă, da’ tu parcă n-ai mâncat nimic pe ziua de azi!” la care tresăream, mă trezeam din superbul vis-spectacol şi dădeam la foale mai departe, altfel, „îngheţa” fierul pe cărbuni. De Crăciun, în preziua tăierii porcului, unchiul David mă chema să învârtesc la tocilă pentru a-şi ascuţi cuţitele cu care, a doua zi urma să ucidă. Acum, acest cuvânt mi se pare sinistru, a ucide, groaznic, dar atunci era ceva comun. Puteai să auzi la tot pasul în preajma Ignatului:”Mâine ucidem!” sau: ”Merg să ajut la ucis!” Era cât se poate de firesc, fiind vorba de tăiatul porcului. Şi tot dând eu la manivela tocilei, uscat cum eram, mă mai opream din când, în când, să mă odihnesc, lucru care îl supăra pe unchi deoarece şi acolo era o tehnică, nu puteai opri oricând operaţia de ascuţire care trebuia dusă până la capăt şi atunci mă tachina cu aceleaşi vorbe: „Mă, da’ tu parcă n-ai mâncat nimic pe ziua de azi!” E adevărat că pentru asta nu mă bătea dar când mă prindea că îi fur mere din mărul de vară din faţa casei, nimic nu-l împiedica să-mi tragă o urecheală zdravănă. Într-adevăr, mere de vară ca la Găzdălău nu găseai în tot satul, dar cum era atât de zgârcit şi în putere, trebuia să aplicăm tot felul de şmecherii şi soluţii spre a-i distrage atenţia sau altfel spus, organizam diversiuni. Un copil ceva mai mare, un slăbănog iute de picior, striga din stradă: „Găz-dă-lău, omul slut şi rău!” „Găz-dă-lău, omul slut şi rău!” „Găz-dă-lău, omul slut şi rău!” Când auzea „uncheşul” punea mâna pe o joardă şi îl fugărea pe slăbănog cât era strada de lungă iar noi, cei 4-5 prichindei operam. Săream gardul, unul se urca în pom şi scutura iar noi, ceilalţi ne umplean sânii cămăşuţelor cu mere galbene ca ceara şi bune cum nu existau altundeva. Când se întorcea Găzdălău şi vedea doar frunze sub mărul fermecat, i se zburlea mustaţa, îşi lua pălăria de pe cap şi cu degetele de la o mână pe post de piaptăn trecea prin părul sur şi în surdină trăgea nişte înjurături adresate mamelor lor de hoţi. Chiar dacă merele cădeau singure din pom, de coapte şi bune ce erau, prefera să le lase să se putrezească, decât să le împartă copiilor. Spuneam că în spatele casei lui curgea un râu plin de peşte şi cum Dumnezeu îi face cuib berzei chioare, tot aşa, în dreptul lui Găzdălău, în râu, erau cei mai mari peşti sau în termen pescăreşti, acolo erau cele mai bune locuri. Noaptea, Găzdălău punea vârşe iar dimineaţa înainte de a se lumuna de ziuă aduna câte o poală de peşte. Avea ca toată gazda grea, un şorţ gros şi verde-gri ţesut la război de sora lui, bunica mea. Ca să ajungem acolo unde era locul bun de pescuit, normal că prin curte nu puteam iar să-i ceri voie avarului fiind exclus, treceam râul desculţi şi cu hăinuţele în jurul gâtului de pe partea cealaltă şi ne aşezam într-o tăcere desăvârşită pe locurile lăudate, din spatele găzdălăului. Peşte într-adevăr prindeam, dar aveam şi alte surprize. Găzdălău, mare gospodar cum i-o spune şi porecla, ca să-şi mai mărească puţin ograda cea mică, dată de Dumnezeu şi primărie, a construit un fel de ponton înalt de vreo trei metri deasupra malului apei, susţinut de nişte piloni zdraveni din stejar, bine gândit şi bine construit, era meseriaş omul, astfel încât a rezistat tuturor inundaţiilor, iar în buza dinspre râu a pontonului, a construit o mică magazie, un coteţ cât să încapă doi porci şi încă ceva la care pun pariu că nu v-aţi gândit. Nimic mai mult decât o latrină cât se poate de specială. De ce specială? Fiindcă de sub nivelul găurii unde se aşează şi bogaţii şi săracii, era prevăzut un jgheab înclinat cam la 45 de grade care dirija, scuzaţi!, tot ce iese din omul sănătos, dirija, cum spuneam, taman pe pluta mea, un dop cu un chibrit înfipt în el. Lumea vorbea prin sat că acolo sunt peştii cei mai mari deoarece sunt alimentaţi de şase fete frumoase, cu...mi-e ruşine să spun ce. Adică, ce cădea zgomotos în apă prin jgheabul înclinat al latrinei. Slăbănogul care spuneam că îl întărâta pe Găzdălău, era cu vreo patru ani mai mare ca mine, băiat sărac, dar respectuos, copil care mai sărea peste mese, dar care mă iubea teribil. Îmi era ca un frate mai mare iar noi cei mai mici îl admiram deoarece prindea peştii cei mai mari. Din când în când, cam o dată la o oră, mă trimitea la maică-mea să-i cer o bucată de pită de casă să prindă peşte. Eu îl credeam şi mergeam de fiecare dată iar mama îmi dădea, ştiind că Mircea, aşa îl chema, de fapt mânca acea pâine şi poate era singura lui mâncare pe acea zi. Şi cum spuneam de Găzdălău, nu era nici prea sărac dar nici bogat, ci cel puţin era un mic meseriaş care se descurca vrând-nevrând ca să pună mâncare pe masa celor şase fecioare una mai frumoasă ca alta. Ţin minte că în curtea lui, unde trăgeam cu ochiul din curtea bunicii prin gardul de scânduri puse pe orizontală ca să facă economie de stâlpi şi rigle, vedeam o construcţie ciudată din căpriori din lemn ceva asemănător ca formă, cu paralelele de la gimnastică. Am întrebat-o eu pe bunica ce ar putea fi, dar explicaţiile ei nu m-au convins, ale mamei nici atât, încercând să-mi explice că acolo se bagă vaca atunci când se mulge ori eu ştiam că vaca se mulge în grajd iar eschivele lor îmi sporeau curiozitatea. Într-un final m-am hotărât să-l întreb pe Găzdălău care, lipsit de scrupule, mi-a spus clar că acolo se bagă tăuraşii spre a fi jugăniţi adică, mi-a spus Găzdălău, li se taie coiţele pentru a se îngrăşa şi a deveni boi buni la tracţiune. Ăsta m-a băgat şi mai mult în ceaţă. Mă întrebam eu cu mintea de copil naiv: Ce treabă au coiţele cu tracţiunea? Am omis să vă spun, cum doctor veterinar pe vremea aia nu era în sat, operaţia de jugănire o făcea, cine altul decât nemilosul Găzdălău. Şi într-adevăr, mi-a fost dat ca într-o zi să asist, involuntar, la operaţia de jugănire. Aveam cam zece anişori. Parcă văd şi acum, vreo patru bărbaţi tineri şi în putere, ducând cu rudul cu inel la capăt, un taur de toată frumuseţea. Era un tăuraş negru, de bivol, mare, puternic, dar cu belciugul în nas. Avea nişte ochi de jar care îmi aminteau de fierul înroşit de foc atunci când dădeam la foale. Stăteam ţintuit, lipit de gard, cu un ochi închis şi altul atent deschis privind printr-o crăpătură. Cred că nici nu respiram. Şi acum aud cum îmi bătea inima. Iubeam acel animal, mă ataşasem de el în câteva minute cât te poţi ataşa de un prieten o viaţă întreagă. Eu eram el. Sufeream în locul lui sau odată cu el. Bărbaţii la fel de puternici ca şi bietul animal au început acţiunea. Găzdălău stătea de-o parte cu un cuţit mare într-o mână şi în cealaltă cu o sticlă de spirt medicinal şi un ştergar imaculat. Tremuram. Ca la o comandă, vlăjganii s-au năpustit asupra prietenului meu, taurul, l-au întors cu picioarele în sus cu o viteză de neimaginat şi l-au legat în cele patru colţuri de glezne, cu ştreanguri de cânepă, spânzurat cu capul în jos precum cei mai mari criminali. Deja plângeam. Plâng şi acum când scriu. Găzdălău râdea sardonic precum un călău care urma să execute sentinţa supremă. Probabil îi creştea adrenalina şi asta îl satisfăcea. Nu-mi puteam stăpâni lacrimile. La un moment dat, cei patru zdrahoni s-au retras şi proprietarul taurului i-a servit cu ceva băutură. Taurul gâfâia obosit. Gâfâiam şi eu poate în acelaşi ritm cu el iar inimile ne băteau ca ciocanele pe nicovala din colibă. La un moment dat, am văzut cum din gură îi curg bale spumegânde. Era total epuizat. Atunci, Găzdălău s-a apropiat de el, cu un prosop alb, l-a spălat bine, l-a şters apoi cu o dexteritate chirurgicală i-a amputat toată bărbăţia. Curgea sânge. Mult sânge. Sânge te taur. Am plecat. M-am aşezat pe malul râului şi m-am privit în oglinda apei. M-am întrebat: „Oare aşa voi fi şi eu când voi fi mare?!” Am avut o noapte plină de coşmar. Dar, ca orice copil nici prost, nici genial, a doua zi m-am trezit ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, m-am îmbrăcat cu aceiaşi pantaloni scurţi din velur maro şi evident, cu bretele tot maro ornate cu ciupercuţe verzi în stil tirolez, m-am încălţat cu aceiaşi tenişi albi vopsiţi cu cretă, am apucat soarele de o rază ca pe o pisică de mustaţă şi m-am catapultat sub pontonul Găzdălăului, deoarece dimineaţa peştele trăgea cel mai bine. Avea şi puţină viţă de vie Găzdălău din care spre toamnă ne umpleam sânii cu ciorchine negre cu zeamă sângerie, motiv pentru care o mai “furam” de la maică-mea că pătam maioul tetra. Stăteam pe malul gârlii , aruncam câte o bobiţă în sus şi cu gura căscată o aşteptam să o prind şi să o savurez. Nu prea ratam, dar nu vă spun de câte ori am dat cu capul de pilonii pontonului. Oare loviturile astea la cap să fi fost motivul pentru care mă mai prostesc şi acum, din când, în când? E foarte posibil, dar nu regret nimic. Atunci când reuşeam să prind în gură bobiţa de strugure mă consideram campion. Era pentru mine un premiu şi în acelaşi timp, în mintea mea puerilă, dar curată, se năştea o mare dilemă, un mare semn de întrebare: De ce oamenii mari fac din aceste fructe dumnezeieşti, strugurii, o băutură din care Bachus a făcut atâtea victime şi nu i-a lăsat aşa cum sunt, dulci aromaţi. Dar timpul trecut şi pe la optsprezece ani, mi-am schimbat părerea. Acum cred că Bachus avea dreptate.  Găzdălău s-a prăpădit pe la 80 de ani şi ca printr-o stranie coincidenţă la puţin timp s-a uscat şi pomul cu mere de aur din faţa casei.
Totul se întâmpla prin anii 1958-1959 o perioadă tulbure în România, la 14 ani după un război devastator care ne-a aruncat în plasa ruşilor. Se simţea tot mai acut colectivizarea impusă de fratele mai mare de la răsărit. Deşi comunismul s-a dovedit cea mai grea boală a românilor, în această perioadă percepţia lui era diferită de la o pătură socială, la alta. Populaţia în proporţie de 60 la sută era prinsă în agricultură, ungurii erau meseriaşi în construcţii, saşii aveau cele mai bune pământuri, dar făceau diaree dacă trăgeau coasa ori dădeau cu sapa, aşa că au exploatat până târziu, la colectivizare, munca săracilor mai ales a ţiganilor care nu aveau mai nimic. La mijloc era o pătură socială cu pământ puţin şi mai sus erau presupuşii chiaburi cu pământ ceva mai mult, animale, atelaje adică rămăşiţele societăţii “burghezo-moşiereşti” care le stăteau comuniştilor în coaste, dar şi comuniştii s-au dovedit a fi cei mai mari duşmani ai gospodarilor individuali. A fost perioada în care copiii acestora erau daţi afară din facultăţi deoarece nu aveau “origine sănătoasă”. Mai erau unii, ce-i drept, puţini, cei speriaţi de ororile frontului pe care au luptat şi care comparând viaţa din tranşee cu cea din comunism, o preferau pe a doua, chiar prin faptul că pe cei care, venind din război, fiind la fel de săraci ca şi înainte, Petru Groza, printr-o reformă agrară i-a înzestrat cu ceva pământ. Tocmai aceşti “pălmaşi” au fost pionierii colectivizării începută prin anul de cruntă criză, 1949, făcând aşa zisele "întovărăşiri" adică tot o muncă în colectiv. Propaganda comunistă în agricultură atinsese apogeul în această perioadă. Filmele, revistele, teatrele, până şi problemele de aritmetică de clasa a treia se scremeau să scoată în evidenţă rolul şi importanţa Gospodăriei Agricole Colective sau pe scurt G.A.C. sau pe înţelesul tuturor…”colectiv”. Era perioada regiunilor şi a raioanelor (Moldova sovietică nici acum nu s-a debarasat de aceste forme administrativ-teritoriale) activiştii de la “raionul de partid” veneau cu “Volga” neagră şi îi plimbau prin comună pe pălmaşii care deja se înscriseseră în colectiv spre a demonstra “chiaburilor” cum vor trăi în viitor dacă vor duce totul din ograda proprie, spre marea ogradă a GAC-ului. În faţa Sfatului Popular trona Gazeta de Perete cu tricolor cu două rubrici, într-o parte chiaburii, duşmanii poporului şi în cealaltă tovarăşii de nădejde …colectiviştii. Toamna, căruţe pline doldora cu grâne defilau prin sat în drum spre hambarele proprii ale colectiviştilor fruntaşi iar noaptea reveneau în marele hambar al GAC-ului. O mascaradă comunistă. Unii au fost trimişi în URSS în “schimb de experienţă” adică să compare sărăcia de acolo cu cea de la noi. Li s-au dat costume de tergal, material care a revoluţionat ţinuta vestimentară, lăsând în urmă fineţea stofelor englezeşti din lână pură australiană. După trei săptămâni se întorceau bine “educaţi” de la sovhozuri, cu pieptul plin de insigne şi burta goală iar costumele de tergal erau date înapoi pentru o nouă serie care urma să treacă Prutul spre raiul sovietic. Mai cu forţa, mai de bună voie, în anul 1962 s-a finalizat colectivizarea. Singurii care nu s-au opus colectivizării au fost saşii, care au renunţat la pământuri, nu şi la cai, dar nici nu s-au înscris în colectiv. Unii au continuat să trăiască din grădinile proprii din spatele caselor şi cărăuşii de lemne din pădure cu caii, unii s-au angajat în oraşul cel mai apropiat pe la intreprinderile industriale iar alţii pe la birourile cooperatiei de consum, la Sfatul Popular, la Aprozar sau chiar la birourile colectivului. Eram pionier şi în vacanţele de vară trebuia să mergem la cules de spice în urma tovarăşelor femei care făceau snopi şi îi legau cu papură uscată de aveau palmele mai brăzdate decât tălpile ţăranilor de la 1907. Dar nu mergeam ca oile, trebuia mai întâi să ajungem în curtea şcolii cu cravată la gât, bască pe cap, ciorapi “treisferturi” albi, să înălţăm drapelul tricolor pe catargul şi el tricolor, în sunete false de trompete şi bătăi în nişte tobe de tinichea. Apoi, încolonaţi, cântând pe şapte voci cântece patriotice, mergeam spre miriştea înţepătoare şi dogorâtoare. Eram în jur de 30 de copii şi în 6 ore strângeam 3-4 saci de spice care însemnau cam 10 kg de boabe de grâu sau în final vreo 4 pâini. De fapt nu asta era miza ci îndoctrinarea noilor vlăstare spre a fi atrase de “bunăstarea” colectivelor. Ţin minte o fază hazlie petrecută la venirea de la câmp, eram prin clasa a patra şi unii copii răi începuseră să tragă din ţigară. Cele mai bune ţigări erau “Mărăşeşti” şi mai proaste, “Naţionale” şi “Plugar”. Pe malul apei, băieţii răi “făceau poştă” o ţigară iar când mi-a venit mie rândul, refuzând să trag din pipă, unul din colegi mi-a găurit cravata cu ţigara aprinsă ca pedeapsă şi mai ales ca fiind un potenţial turnător la părinţi. Când m-a întrebat mama cum am ars cravata cred că m-am înroşit mai tare decât simbolul sovietic pe care “cu mândrie” trebuia să-l purtăm la gât. La Căminul Cultural rulau filme de război, ruseşti, cu acte de vitejie ale soldatului sovietic ba chiar era cântat un mare erou pe nume Ceapaev care, cu siguranţă îngurgita o jumate de votcă, apoi se ridica precum un bezmetic din tranşee şi arunca grenade ofensive în lanuri de porumb  în care nemţii îşi făceau nevoile.