Au trecut câţiva ani de când, după o lansare de carte, am fost invitat de către prietenul meu, Ion Gavrilaş, din cel mai mare sat din nordul Someşului, pentru a desfăşura un interviu radiofonic în direct. Tema abordată se vroia despre rămânerea cărţilor în colţurile ameninţate de uitare, mucegai şi rozătoare a librăriilor, depozitelor de carte sau altundeva.

       După semnalul de slobozenie la cuvânt, de intrare în emisie, amfitrionul meu mi-a pus pe nepregătite(?) o ăntrebare care a constituit suportul întregului nostru dialog: „Care ar fi soluţia prin care autorii(creatorii) ar putea să-şi valorifice cărţile?”

         Am sugerat prin răspunsul meu dotarea bibliotecilor din judeţ, cel puţin, cu cartea apărută,

contravaloarea acestei achiziţii fiind suportată din bugetul unităţilor administrativ-teritoriale care, dealtfel, au fonduri alocate pentru cultură în fiecare an.

         Aţi înţeles că ideea nu a prins.

         În zilele următoare difuzării prin radio a materialului am primit semnale constituite în veşti de felicitare. Unele sincere şi interesate dar cele mai multe cu sens de flatare în spatele căreia se citea refuzul propunerii. Să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă s-ar aplica acest sistem propus. În primul rând, s-ar reduce salariile şi cheltuielile bibliotecarilor care fac parte din familia angajatorului( a se citi primar ş.a.). În al doilea rând, nu ar ajunge banii pentru publicarea cărţilor becalicolegilor şi astfel imposibilitatea eliberării lor înainte de termen. Culmea ironiei, dacă nu sunt scriitori nu scapă mai repede de amestecarea sexelor şi de definitivarea şcolii de infractori. (În paranteyă fiind spus, salariul unui bibliotecar este pe jumătate din alocaţia lunară a unui deţinut).

         Şi când te gândeşti că un medic american a renunţat la profesie şi s-a făcut scriitor. Pentru a câştiga mai bine.

         Regretatul meu prieten, poetul Dorin Sălăjan, îmi spunea de multe ori că în faţa refuzului public faţă de creator, acestuia îi rămâne doar coala albă de hârtie şi pana. „Asta idee o am eu în volumul „Frigul din sertare” (nepublicat n.a.), îmi zicea el.

         Liviu Rebreanu mărturisea, referindu-se la greutatea începerii romanului „Gorila” : „Numai când sunt singur sunt capabil să scriu(...), să dobândesc patima hârtiei albe.

         Irina Petraş face o afirmaţie înfricoşătoare, vis-a-vis de lumea lui Canetti, în care îşi imaginează cărţile necitite care vor constitui un depozit prăfuit în care cuvântul va tăcea, ultimul cititor va fi ucis şi planeta va deveni a maimuţelor.

         Aceste fiind zise, ce le mai rămâne creatorilor, autorilor de cărţi, scriitorilor în general? Ce să facă cu cuvântul scris? Să-l adauge la „frigul din sertare”. După noua lege a finanţării revistelor culturale se pare că asta e singura soluţie. Pentruc, cine va stabili care sunt revistele reprezentative care vor fi finanţate şi cine va stabili criteriile după care vor fi selectate aceste apariţii. Oare nu tot cei care le-au stăpânit şi până acum? Am uitat să vă spun că frigul din sertarul autorului se transferă uneori, cînd acesta devine naiv, în sertarul „familiei” de la redacţia unei reviste.