voiculescuDaniela Voiculescu trăiește între dimensiuni. Se poate spune că o parte din cerul ei ne va fi mereu inaccesibilă, așa cum poezia care-i țâșnește din vârful degetelor poate lega unul de altul doar sufletele care au făcut, în sfârșit, pace cu ele însele. Sufletele în pliurile cărora zbaterile sunt de mult văzduh înalt și primitor.
    Iată esența cărții pe care Daniela ne-a dăruit-o la jumătatea acestui an. ARȘIȚA IUBIRII, publicată la Editura Antim Ivireanul din Râmnicu Vâlcea, este – de la un capăt la altul – o profeție. Sigur – vor obiecta, probabil, cei care au citit-o – ce adevăruri mari ne vestește, pentru că fondul ei este profund personal și concluzia întoarsă cu fața spre trecut, cum se întâmplă când le aduni pe toate, le interpretezi după regula de-acum a sufletului tău, tragi linie și oftezi. ARȘIȚA IUBIRII este, fără îndoială, o cuprindere în pagină a poveștii personale, un bilanț liric al călătoriei de până astăzi. Dar timpul poetei noastre nu-i liniar. Trecutul se ridică din viitor, iar viitorul, intrând ca duhurile în oglinda clipei prezente, se poate întoarce. Ce va fi este deja în poezia Danielei Voiculescu. Ce a fost va renaște la momentul potrivit, totul e să fii atent la SEMNE.


    SEMNELE sunt, cred eu, cheia liricii sale, SEMNELE ascunse în luxurianța imaginilor. Mirosul, văzul, auzul, pipăitul, pietrele prețioase, licorile, ierburile de leac, numerele, numele criptate sunt purtătoare de semne. De aici, aura profetică. De aici, frumusețea care curge înlăturând ferm, dar blând, obstacolele. Căci cum ar putea fi altceva decât frumusețe ”luna, o piersică din Eden, care trece prin gândul unei primule senzuale”,   așa cum frumusețe înseamnă și să ”ne dăm seama când mai avem doar o firimitură de rai și mai ales când strângem ce strânge secunda...”