panaPornind de la ideea că un fenomen social, politic sau cultural nu apare dacă nu este necesar pentru dezvoltarea societăţii umane, apariţia presei a răspuns unor necesităţi de ordin social. Printre acestea, pe primul plan s-a situat dorinţa de informare a oamenilor. Primele jurnale apărute în secolul al XVII-lea (1610) îndeplineau, într-o mai mică măsură, o funcţie socială, acestea fiind, la început, excelente vehicule pentru răspândirea noutăţilor de senzaţie. Din acest motiv, revistele care au apărut în Europa, la o jumătate de secol de la tipărirea primelor ziare, cu un caracter diferit de cel al jurnalelor amintite, s-au bucurat, de la început, de o mai largă audienţă din partea cititorilor. Începând, însă, cu secolul al XIX-lea, existenţa jurnalelor câştigă teren  şi amploare, odată cu cristalizarea funcţiunilor sociale ale presei. Referitor la această renaştere a presei cotidiane şi a celei periodice, W. Haacke, specialist în domeniu, distingea trei funcţii sociale ale presei: 1) funcţia primară, de informare, exprimată prin formula presa, agent de difuzare şi de transmitere a noutăţilor; 2) funcţia secundară, de documentare, ca urmare a faptului că periodicele stochează constant material documentar care constituie, atât pentru contemporani cât şi pentru generaţiile următoare, o sursă istorică importantă; 3) funcţia educativă, numită de sociologul amintit „misiunea publică a presei”i.     


J.B.Duroselle consideră că studiul în sine al presei permite cunoaşterea opiniilor unor elite. Adăugând că numeroase jurnale şi reviste reproduc doar opiniile cititorilor pentru a face pe placul acestora, cel amintit sesizează şi limitele funcţiilor sociale ale presei. Trebuie ţinut seama de faptul, afirmă autorul francez, că presa poate deveni un instrument de propagandă folosit de grupurile sociale bine definite sau de către stat. J.B. Duroselle consideră că presa permite evidenţierea unor curente de opinie publică, dar nu oferă o imagine a forţei acestor curente, chiar dacă luăm în considerare tirajul periodicelorii. Afirmaţia sociologului amintit este corectă întrucât, de cele mai multe ori, tirajul ridicat al unor periodice nu reflectă întotdeauna cererea pieţei ci doar forţa financiară a editorilor care nu întotdeauna provine din banii cititorilor, aceştia acoperind doar aproximativ 30% din cheltuielile de producţie. Pe de altă parte, prin măsuri administrative, tirajul supradimensionat este absorbit prin abonamente colective sau, pur şi simplu, prin cumpărarea întregii ediţii. Se poate totuşi aprecia, că tirajul publicaţiilor, chiar dacă nu constituie un indicator precis de evaluare, poate oferi o imagine aproximativă a forţei economice a anumitor partide politice, instituţii civile sau chiar a liderilor de opinie care animă publicaţiile respective.
Referindu-se la presă şi la rolul pe care aceasta îl joacă în societate, numeroşi analişti apreciază influenţa deosebită a acesteia prin utilizarea formulei presa, a patra putere în stat. Această teză, credem noi, poate fi acceptată doar parţial şi după caz, în funcţie de etapa istorică şi de ţara în chestiune.
Analizând presa în general, pentru evitarea confuziilor, se cuvine, de la început, o precizare care decurge  chiar din  concept. În limbajul cotidian, prin presă se înţelege totalitatea revistelor, jurnalelor şi a publicaţiilor cu apariţie constantă, cu un profil şi un program bine stabilit. În literatura de specialitate termenii presă, periodice sau publicaţii periodice sunt folosiţi, în majoritatea cazurilor, cu aceeaşi semnificaţie. Un document oficial, din 1927, menţiona că prin „publicaţii periodice se înţelege jurnalele şi revistele cotidiane sau periodice care apar în mod regulat şi care au un caracter politic şi cultural.”iiiDefiniţia este insuficientă întrucât, cu toate că publicaţiile cu caracter cultural le includ şi pe cele ştiinţifice şi religioase, sunt omise periodicele cu caracter economic. În ceea ce priveşte distincţia teoretică dintre jurnal şi revistă, putem accepta în întregime precizările făcute de W. Haacke conform cărora „jurnalul abordează doar subiectele care se corelează cu actualitatea şi cu evenimentele cotidiane importante, pe când revista însoţeşte evoluţia vieţii politice, economice şi culturale, cu detaşare faţă de cotidian.” iv
Dintre toate domeniile vieţii sociale a minorităţilor etnice din România interbelică presa  a înregistrat cel mai spectaculos progres, fapt recunoscut şi de către unii autori străini.
Otto Junghann şi Max Böhm, de pildă, în lucrarea  intitulată „Etnopolitischer Allmanach”, la capitolul „Die jurnalistische Zusammenarbeit”, referindu-se, în mod special, la presa minoritară din Europa centrală, indicau ca model de progres şi dezvoltare presa minorităţii maghiare din România.v C.A. Macartney, cunoscut om politic englez, afirma că regimul juridic al presei din România a permis minorităţilor etnice să dispună de un număr important de publicaţii periodice, situaţie rar întâlnită în celelalte ţări din Europa  care prezentau, din punct de vedere demografic, o situaţie identică cu a României.vi Conform publicaţiei „Creşterea colecţiunilor Bibliotecii Academiei Române”, în anul 1919, se înregistrau, la nivel naţional, 90 periodice minoritare, dintr-un total de 754, primite în anul respectiv. Dintre acestea, 38 erau maghiare, 26 germane, 14 evreieşti, 8 ruseşti, 2 greceşti, unul bulgar, unul albanez etc.vii
Informaţiile privind situaţia ziarelor şi revistelor minoritare din România interbelică sunt incomplete, pentru primul deceniu interbelic, dar mai bogate după anul 1930. Acest lucru se datorează faptului că abia în februarie 1930, dată fiind importanţa considerabilă a problemei, a fost creată o Secţie specială pentru studiul presei minoritare, aşa cum exista şi în Austria, Cehoslovacia, Germania, Polonia şi Ungaria.
Tabel nr. 1
Evoluția numerică a presei minoritare din România interbelică

 

 

 
Anul

 

Total publicaţii (ziare+reviste)

Din care:

Româneşti

Minoritare

Nr.

%

Nr.

%

1922

1181

925

78,32

256

21,68

1927

1263

953

75,45

310

24,55

1928

1732

1262

72,86

70

27,14

1930

1762

1312

74,46

450

25,54

1931

1621

1440

74,96

481

25,04

1932

2047

1570

76,70

477

23,30

1933

2179

1640

75,26

539

24,74

1934

2253

1645

73,01

608

26,99

1935

2351

1802

76,64

549

23,36

1936

2295

1739

75,77

516

24,23

1937

2343

1914

81,69

429

18,31

1938

2046

1684

82,30

362

17,70

1939

1656

1355

81,82

301

18,18

Total

25029

19241

76,87

5788

23,13

 

 

 



Referitor la  presa minoritară din România, avem în vedere, în mod deosebit, ziarele şi revistele publicate în această perioadă de către diversele grupuri minoritare, în limba respectivă. Singura excepţie de la această regulă o fac evreii, ale căror periodice apăreau nu numai în idiş sau ebraică, ci şi în română, maghiară sau germană, în funcţie de provinciile istorice în care locuiau. De asemenea, îndeosebi în Transilvania, din cauza condiţiilor istorice specifice, au fost create publicaţii bilingve sau trilingve, respectiv în română-maghiară-germană. În funcţie de limba în care au fost imprimate, se pot stabili următoarele categorii de jurnale şi reviste minoritare: 1) maghiare, 2) germane, 3) evreieşti (în idiş, ebraică, română, maghiară sau germană), 4) limbi slave (rusă, bulgară, ucraineană, poloneză, sârbă sau slovacă) şi în alte limbi (turcă, albaneză, greacă, armeană). Prin urmare, presa minoritară din România interbelică cuprindea publicaţiile a 13 grupe naţionale minoritare.
Reconstituirea principalelor aspecte ale evoluţiei presei minoritare din România interbelică evidenţiază: 1) marele număr al periodicelor minoritare în raport cu ponderea demografică a populaţiilor respective; media anuală a presei minoritare, în ansamblul presei din România, a fost de 23%; totodată, dat fiind faptul că presa minoritară era concentrată în provincie, ea reprezenta 40% din volumul presei locale din ţară; 2) caracterului local al presei minoritare din ţară i se alătură, în acelaşi timp, tirajul relativ redus, explicabil în primul rând prin numărul redus al minoritarilor în raport cu populaţia românească; 3) cotidianele minoritare ocupau un volum important din totalul pe ţară (58,1%), în 1934; 4) în general, numărul ziarelor a fost superior numărului revistelor (explicaţia se află în caracterul celor două grupe de publicaţii; ziarul, reflectând evenimentul cotidian, era mai important, în special pentru grupurile minoritare, în timp ce revistele, detaşate de cotidian, aveau o importanţă politică şi economică mai redusă); 5) în totalul presei minoritare, ziarele şi revistele maghiare şi germane reprezentau 75%.
Tot în acest context, trebuie subliniat şi faptul că numeroase edituri, tipografii şi librării aparţineau etnicilor minoritari. Astfel, în 1935, 62% din tipografiile şi 60% din librăriile din Transilvania aparţineau maghiarilor.viii În felul acesta,  este explicabill că în această provincie istorică, între 1919-1933, au fost editate în jur de 500 lucrări ştiinţifice sau literare în  limba maghiară, ceea ce depăşea substanţial numărul înregistrat în acest domeniu, în perioada 1867-1918.ix
Într-un raport privind evoluţia presei minoritare din Transilvania interbelică, întocmit de Raul Şorban pentru Ministerul Propagandei Naţionale, la 19 iulie 1940, autorul acestuia sublinia că guvernele României, în decursul celor 22 de ani care trecuseră de la Unire, au ocolit problema presei minoritare. Altfel spus, statul român nu a influenţat cu nimic organizarea, dezvoltarea şi orientarea acesteia şi nici nu a încercat, în mod sistematic, s-o direcţioneze în serviciul intereselor româneşti, aşa cum au procedat celelalte state europene cu minorităţi etnice.x 
Imediat după Unire, puţinele încercări de a influenţa presa minoritară şi de a o pune în concordanţă cu interesele statului au făcut mai mult rău decât bine, scria autorul amintit, deoarece ele nu s-au realizat nici în momentele favorabile, nici prin persoanele potrivite. Astfel, de pildă, cu sprijinul primului guvern Averescu, la Bucureşti a luat fiinţă cotidianul „Bukaresti Magyar Ujság”, avându-l ca director pe Varjassy Lajos.xiPublicaţia a fost bine redactată, fiind scrisă, în cea mai mare parte, de ziarişti emigranţi din Budapesta. Aceştia, însă, nu aveau nici cea mai vagă idee despre realităţile sociale din România, nici despre problemele reale ale maghiarimii din Ardeal, nici despre starea de spirit reală a acestei minorităţi. Cu puţin timp înainte, luase fiinţă la Cluj cotidianul „Uj Világ” (Lume nouă), redactat de Bela Maurer, dr. Bela Lengyel şi de preotul Márton András. Ambele cotidiane şi-au înscris în program fidelitatea faţă de statul român şi acomodarea faţă de noile realităţi politice. În realizarea acestui program, au procedat, însă, atât de servil, cu atâta exces de zel şi cu atât de mare nepricepere încât n-au reuşit să stabilească nici un contact cu masele maghiare care considerau activitatea acestor ziare potrivnică intereselor lor, iar pe colaboratori, trădători de neam. Cititorii maghiari s-au dezinteresat foarte curând de aceste cotidiane, iar când guvernele româneşti au încetat să le mai subvenţioneze, ele au dispărut, la sfârşitul anului 1920. În perioada anilor 1920-1940, numai unele reviste săptămânale de reportaj, de foarte prost renume, însă, au militat pentru cauza împăcării şi „resemnării”, pe când presa maghiară serioasă a ajuns sub direcţionarea, controlul şi finanţarea Partidului Maghiar, deci, în mod indirect, a Budapestei.
 Dacă, până în 1918, în Transilvania existau doar 18 cotidiane dintr-un total de 100, la 20 de ani după Unire, numărul cotidianelor maghiare era de 28, dintr-un număr număr total de 182, creștere datorată, îndeosebi, faptului că după Unire maghiarimea ardeleană a fost lipsită de presa de la Budapesta, fiind nevoită să-şi creeze presa ei proprie.   
Un fapt caracteristic pentru presa minorităţii maghiare din Transilvania, este acela că nu au existat ziare regionale de mare tiraj, ci doar organe de presă de interes local, însă, într-un număr foarte mare, dar cu  tiraj redus. Tirajul unui singur cotidian din Bucureşti („Universul” sau „Cuvântul”, de pildă) era mai mare decât tirajul celor 25 de cotidiane maghiare din ţară existente în 1940 (150-160 000). Chiar şi ziarele cu arie mare de circulaţie („Keleti Ujság”, „Magyar Lapok”, „Brassoi Lapok”, „Új Kelet” ) aveau un tiraj sub 10 000 de exem­plare.xii
Între anii 1919-1922, se înregistrează o creştere a totalului periodicelor maghiare. După o etapă de stagnare, între 1922 şi 1925, datorată şi măsurilor represive îndreptate împotriva presei de stânga după scoaterea în ilegalitate a Partidului Comunist din România, numărul cotidianelor maghiare a crescut treptat, până în 1927, când se produce, iarăşi, o scădere de scurtă durată. După acest an, are loc o creştere vertiginoasă astfel încât, din 1928 şi până în 1932, deci numai în patru ani, numărul cotidianelor urcă de la 23 la 51 deşi, paradoxal,la prima vedere, creşterea spectaculoasă a numărului ziarelor maghiare a fost în strânsă legătură cu criza economică, care a debutat în anul 1929. Fenomenul s-a datorat regresiunii economice, când capacitatea de cumpărare a cititorilor a slăbit, aceştia nemaiputând plăti preţul de 3-5 lei al ziarelor. Din această cauză, au apărut numeroase „ziare populare”, la preţul de un leu. Acestea au atins un tiraj nemaiîntâlnit de mare în istoria presei provinciale maghiare prin faptul că ziarele de un leu au fost tipărite cu conţinut identic, însă sub titluri diferite. În statistica presei maghiare, acestea au figurat ca jurnale deosebite şi independente unele de altele. Astfel, de exemplu, ziarul „Aradi Friss Újság” era pus spre vânzare în diferite părţi ale Transilvaniei, sub titluri diferite: „Banati Friss Újság”, „Erdely Friss Újság” şi „Brassoi Friss Újság”.
 Raportat la populaţia maghiară, acest număr de ziare era deosebit de ridicat, din moment ce, la 52 000 de maghiari, revenea un cotidian, pe când românilor le revenea un jurnal la 200 000 de suflete.
Dezvoltarea pe care a cunoscut-o presa şi publicistica maghiară din România între anii 1919-1940 constituie o dovadă a tratamentului egal, de deplină libertate, cu mult superior regimului presei din monarhia dualistă din care făcuse parte şi Transilvania. În acest sens, publicistul maghiar Győrgy Lajos afirma că, încă din primii ani de la Unire, s-a putut vedea progresul presei maghiare din România, prin cele 330 de publicaţii periodice, din care doar 87 apăruseră înainte de anul 1918, restul fiind fondate în timpul regimului românesc.xiii 
Aşa cum afirma şi autorul maghiar, cotidianelor şi periodicelor maghiare din România li s-au adăugat cele importate din Ungaria, exportul maghiar de ziare şi reviste (România fiind singura dintre ţările succesorale care l-a acceptat) a cunoscut, conform statisticilor maghiare, o progresie continuă începând cu anul 1926. În 1929, spre exemplu, România importa din Ungaria cărţi, reviste şi jurnale în valoare de 2567 de pengö reprezentând 7 057 quintale, sau 70 de vagoane a câte o tonă fiecare. Ca urmare a atacurilor violente la adresa statului român, cotidianele politice din Ungaria, „Pesti Hirlap”, „Magyarság”, „Nemzeti Újság” şi „Pester Lloyd,”  au fost interzise în România.xiv
În gazeta budapestană „Új Magyarság”, din 23 august 1935, dr. Cséri János evidenţia creşterea insolită a publicaţiilor maghiare din România făcând dureroasa constatare, pentru unguri, că o parte din aceasta ataca cu vehemenţă condiţiile politico-sociale din Ungaria. Autorul menţiona că o parte din această presă era finanţată de cercuri politice maghiare, iar cealaltă de câteva cotidiane din Budapesta.
 În anul 1936, Monoki István elabora o monografie a presei maghiare din România afirmând că producţia acesteia atingea anual un număr de 300 publicaţii. Conform celor scrise de către autorul amintit, în anul 1935 situația presei maghiare din România se prezenta în felul următor: cotidiane – 39; săptămânale şi reviste –53; jurnale literare de critică, sociale şi reviste – 82; reviste ştiinţifice şi artistice – 18; jurnale şi reviste religioase – 52; jurnale satirice – 8; jurnale sportive – 9; jurnale profesionale – 82; jurnale litografiate –2.xv Referindu-se la situaţia presei maghiare din Transilvania, Mikes Imre realiza, tot în 1936, o statistică incompletă, dar care scotea în evidenţă faptul că grupul etnic de un milion şi jumătate de maghiari din Transilvania dispunea de circa 30 de cotidiane şi de 30-35 jurnale, cu un tiraj de 150 000 de exemplare.xvi În anul 1941, Monoki István publica la Budapesta cea mai completă monografie a presei din Transilvania, în care erau inventariate 1398 de publicaţii maghiare pentru Transilvania.xvii
Ca urmare a libertăţilor garantate prin legislaţia românească în domeniu, presa germană din Transilvania a înregistrat și ea o dezvoltare deosebită între cele două Războaie Mondiale, fapt care ilustrează şi progresul material şi cultural al acestei comunităţi etnice din România.xviii   O statistică comparată evidenţia faptul că cei 750 000 de germani din România beneficiau de 62 de ziare şi reviste, cei 600 000 de germani din Iugoslavia de 24, cei 600 000 din Ungaria de 8, iar cei 700 000 de germani din Bucovina de 37.xix După cum mărturisea şi Franz Riedl, germanii din România au ştiut să folosească din plin totala libertate a presei garantată prin Constituţie.xx
Între 1 ianuarie 1937 şi 31 decembrie 1939, de exemplu, în România au apărut 186 de ziare şi publicaţii periodice în limba germană. În toate centrele germane exista un cotidian sau cel puţin o gazetă bi sau trisăptămânală. În oraşele de importanţă majoră, s-au publicat chiar mai multe cotidiane. Astfel, la Sibiu, centrul politic şi cultural al saşilor din Transilvania istorică, unde se afla şi sediul Comunităţii Germane din România, apăreau, în luna ianuarie a anului 1940, două cotidiane şi două gazete politice cu caracter ideologic şi doctrinar.xxi La Timişoara, centrul politic şi cultural al germanilor din Banat, apăreau şase cotidiane, din care două politice şi de informaţie generală şi patru de informaţie locală. Un important cotidian apărea la Braşov („Kronstädter Zeitung”), alt centru important al saşilor din Transilvania. La Bucureşti, apărea, la sfârşitul anului 1927, un cotidian german („Bukarester Tageblatt”), în care preocupările minorităţii germane îşi găseau un larg ecou, jurnalul asigurând contactul între regiunile locuite de germani sau între aceste regiuni şi germanii stabiliţi în capitala României. După 10 ani de la realizarea Unirii, germanii din Transilvania beneficiau de 40 de cotidiane, din care 17 fuseseră fondate după anul 1918.
Ca urmare a procesului de omogenizare politică care i-a cuprins pe toţi germanii din România într-o singură comunitate, tendinţa de simplificare şi de consolidare a presei germane a devenit evidentă. Întrucât direcţionarea politică devenise unitară, majoritatea publicaţiilor germane s-au adaptat noii ideologii, rămânând puţine ziare cu caracter polemic. Cele care şi-au continuat apariţia aveau o strategie bine definită. Unele dintre acestea se adresau unui grup ţintă de citadini din regiunea în care apăreau, în timp ce trei sau patru jurnale erau difuzate în cercurile intelectuale germane din toată ţara.
Prosperitatea presei germane din România, îndeosebi a celei din Transilvania, rezultă şi din numărul publicaţiilor care apăreau de două sau de trei ori pe săptămână. Dintr-un total de 50 de astfel de publicaţii care apăreau în anul 1940, doar 12 îşi începuseră apariţia înainte de 1919, 9 aparţinând perioadei 1919-1930, iar restul de 29 apăruseră după anul 1931.xxii
Dintre apariţiile periodice, săptămânalele germane cu specific profesional, care se adresau unui cerc constant de cititori, în special cele care se adresau sătenilor, au avut, în general, o situaţie materială bine consolidată. Astfel de publicaţii ofereau celor mai diverse categorii rurale posibilitatea de a-şi cultiva gustul pentru literatură şi dorinţa de informaţie. În oraşe, toate categoriile profesionale îşi aveau propriul lor organ de presă care se ocupa cu problemele specifice acestora (de ex. „Der Landbote” şi „Arbeiter Zeitung”, la Timişoara; „Industrie Zeitung” şi „Siebenbürgisch Handelszeitung” la Braşov; „Junggemeinde Siebenbürger” la Sibiu etc.).
Revistele periodice au avut o apariţie constantă, fie săptămânală, bilunară, lunară sau trimestrială. Din cele 30, semnalate de Emanoil Bucuţa în 1929, 11 apăreau la Sibiu, 9 la Timişoara, 4 la Braşov, 2 la Mediaş şi câte una la Jimbolia, Cluj, Sighişoara şi Careii Mari. Dintre acestea, doar 6 apăruseră înainte de 1919, restul fiind fondate după Unire.
Presa comunităţii germane din Transilvania ocupa locul al doilea în ansamblul presei minoritare din ţară, prin volum şi posibilităţi tehnice. Direcţionarea politică unitară, coroborată cu ponderea demografică mai scăzută a germanilor în comparaţie cu elementul maghiar, explică numărul mult mai redus al publicaţiilor germane (îndeosebi al cotidianelor), în comparaţie cu cele maghiare. În schimb, ca urmare a situaţiei materiale foarte bună de care acestea beneficiau, tirajul lor a fost deosebit de ridicat. Exemple în acest sens sunt tirajele marilor cotidiane germane transilvănene: „Kronstäter Zeitung”, cu 3 500 de exemplare, în 1934; „Siebenbürgisch-deutsches Tageblatt”, cotidian sibian, cu un număr de 5 000 de exemplare; „Extrapost”, cotidian timişorean, cu 25 000 de exemplare  etc.xxiii  La nivelul întregii ţări ponderea presei minoritare în contextul general al presei din România era de circa 22%.
Cu toate că majoritatea publicaţiilor maghiare cu caracter social-politic se aflau sub influenţa Partidului Maghiar fiind finanţate şi de Budapesta, aceste organe de presă, dintre care unele exaltau sub o formă  moderată revizionismul şi iredentismul,xxiverau susţinuite financiar şi din bugetele administraţiilor locale ale municipiilor, oraşelor şi chiar ale comunelor, în timp ce publicaţiile româneşti mult mai sărace, nu se bucurau de acelaşi tratament.xxv
În anul 1929-1930, de pildă, presa maghiară din fostul județ Mureș fusese subvenţionată cu 643 315 lei, prin urmare, afirma o publicaţie mureşană, primăria susţinea întreaga presă minoritară din oraş.xxviPrin deciziile cu nr. 26157/1933 şi 2574/1934, Comisia interimară a municipiului Târgu-Mureş aproba suma de 20 400 lei reprezentând valoarea reclamelor pe care cinematograful local le publicase în lunile decembrie 1933 şi ianuarie 1934, în paginile gazetelor locale „Regely Újság”, „Maros” şi „Deli Hirlap”, deşi existenţa unui singur cinematograf, într-un oraş de mărimea Târgu-Mureşului, nu necesita reclamă prin presă.
Din alte surse, rezultă faptul că primăria oraşului Târgu-Mureş acorda celor trei publicaţii amintite o subvenţie lunară de 8 000 lei pentru respectivele reclame, iar, pe lângă aceasta, şi alte sume pentru înserarea de diferite anunţuri.xxviiTot în această ordine de idei, ilustrativ este faptul că la 24 martie 1938, prin adresa confidenţială cu nr. 9/1938, primarul oraşului Mediaş îl informa pe prefectul judeţului Târnava Mare că, prin bugetul anului financiar 1937-1938, s-a acordat ziarului „Megyessi Lapok” suma de 8 000 lei pentru diferite anunţuri publicitare.
  Regimul juridic permisiv al presei româneşti a înregistrat unele perioade restrictive, îndeosebi în timpul repetatelor stări de asediu şi chiar în afara acestora, atunci când s-a aplicat cenzura preventivă. Sub acest control s-au aflat, însă, atât activitatea publicistică românească cât şi cea minoritară.
O piedică în funcționarea presei românești, în general, a reprezentat-o starea de asediu şi cenzura declarate imediat după evacuarea trupelor de ocupaţie din România şi suspendate, temporar, prin decretul din 2 octombrie 1919. Totuşi, acest act menţinea interdicţiile privind atacurile la adresa Coroanei, a formei de guvernământ existente, a armatei, a Puterilor Aliate cât şi incitarea la agitaţii sociale. În acest sens, circulara 40/1922 a Parchetului General de pe lângă Tribunalul din Târgu-Mureş, de exemplu, atrăgea atenţia editorilor de ziare că nerespectarea acestor condiţii avea drept consecinţe confiscarea şi suspendarea publicaţiilor în cauză.xxviii
În spiritul acestor prevederi, care s-au menţinut aproape în întreaga perioadă pusă în discuţie, prima publicaţie mureşană, suspendată definitiv, a fost „Marosvőlgy Munkás,” la 2 octombrie 1921. Organ în limba maghiară a aripii de stânga a Partidului Socialist, acest săptămânal a avut ca preocupare principală lupta ideologică pentru crearea Partidului Comunist din România şi pregătirea primului său congres. Activitatea sa a fost continuată, însă, de săptămânalul socialist „Előre”, redactat de Simó Geza, Kőblős Elek, Eugen Rozván, Jász Károly ş.a. Suspendată definitiv la 14 ianuarie 1923, programul acestei gazete a fost preluat şi continuat de „Fáklia”, „Egység” şi „Robot.”xxix  Între 10 octombrie 1925 şi 21 ianuarie 1926 a fost suspendată publicaţia „A Villág” din Târgu-Mureş, care, cu toate că milita împotriva politicii de asuprire şi trădare a grofilor, bancherilor şi moşierilor din conducerea Partidului Maghiar, împotriva şovinismului şi a revizionismului, insera în paginile sale şi articole cu caracter comunist.xxxLa 4 iunie 1926, este suspendată gazeta „Hirado”), în locul ei apărând, cu acelaşi program şi cu aceeaşi politică, săptămânalul „Friss Hirek”. La 23 martie 1929, este suspendată publicaţia „Ifjú Harcos”, a cărei activitate a fost continuată de gazeta ilegală „Ifjú Munkás” . La 7 noiembrie 1934, a fost adus la cunoştinţa redactorului responsabil Kádár János, cât şi a proprietarului tipografiei ”Corvin”, Fischer Francisc, ordinul de suspendare a ziarului „Szekelyfőldi Neplap”, publicaţia legală a Madosz-ului, pentru propagandă comunistă. Politica sa a fost continuată de săptămânalul „A Nep Utja”, suspendat şi el la 14 decembrie 1934.xxxi Prin Ordinul Ministerului de Interne cu nr. 11235/9 octombrie 1936 a fost suspendat ziarul „Új Szó” din Târgu-Mureş, organ de luptă independent, aflat sub conducerea strungarului Szőcs Karoly, care milita pentru promovarea ideilor comuniste.xxxii
Aceste câteva exemple conduc la concluzia că majoritatea publicaţiilor maghiare din judeţul Mureş suprimate de către autorităţile româneşti a reprezentat-o cele care promovau politica Partidului Comunist, care, îndeosebi după congresul al IV-lea din 1928, când s-a adoptat teza autodeterminării minorităţilor naţionale până la despărţirea de stat, devenise identică cu revizionismul şi iredentismul.xxxiii         
Dacă comparăm, însă, numărul ziariştilor minoritari din Transilvania, condamnaţi de instanţele româneşti (607 într-un interval de 16 ani), cu numărul jurnaliştilor români condamnaţi de instanţele ungare din perioada antebelică (1535 într-un interval de 5 ani), rezultă că, într-o perioadă de 5 ani, maghiarii condamnaseră de două ori mai mulţi ziarişti români decât instanţele româneşti, într-o perioadă de 16 ani.
Chiar dacă prin enunţ cenzura era deosebit de severă, aceasta s-a dovedit a fi destul de permisivă cu publicaţiile minoritare, ca urmare a flexibilităţii de care au dat dovadă cei abilitaţi cu aplicarea ei. Un exemplu ilustrativ în acest sens, este şi cel oferit de către un funcţionar român de la Prefectura judeţului Mureş care răspundea de cenzurarea textelor maghiare, fără însă să cunoască limba respectivă. În această situaţie, şi-a luat ca ajutor pe funcţionara Nagy Irma.
În condiţiile politice ale anului 1938, când fruntariile stabilite prin Tratatele de pace de la Paris se prăbuşeau rând pe rând, prin ordinul telegrafic cifrat nr. 304/1938 al Subsecretariatului de stat pentru propagandă se admitea doar publicarea telegramelor Rador sau  a textelor cu conţinut absolut similar, neadmiţându-se titluri mari şi alarmante referitoare la situaţia internaţională. De asemenea, se admiteau doar comentariile care aveau ca subiect şansele de salvare a păcii. Erau, de asemenea, interzise articolele cu caracter revizionist, comunist şi revanşard, cât şi caricaturile ofensatoare la adresa şefilor de stat sau a guvernelor străine.
În concluzie putem afirma că, atât integrarea minorităţilor din România interbelică în organismul statal românesc, cât şi asigurarea unui climat favorabil pentru menţinerea acestora ca elemente etnice distincte, s-au înscris printre preocupările factorilor politici serioşi, care au căutat şi au găsit mijloace şi modalităţi pentru rezolvarea acestor probleme. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă și presa minoritară, care, la vremea respectivă, în lipsa altor mijloare mass-media, a reprezentat principalul mijloc de valorificare a libertăţii de opinie.