După ce a debutat în anul trecut cu o carte de versuri în care predomină confesiunea, etalarea propriilor simțăminte trăite într-un spațiu ocrotitor, alteori potrivnic prin dificultățile pe care i le ridică în împlinirea idealurilor, „Povestea unui gând”, LORETA TOADER își caută un loc în lumea literelor printr-un nou volum, cel de față, publicat la aceeași editură generoasă, „eCreator” din Baia Mare, aceasta făcându-și un ideal din a promova aspiranții la gloria literară.
    Volumul de față este structurat în două secțiuni, fiecare unitară din punct de vedere tematic și stilistic, oferind o poezie de mare sensibilitate, o poezie reflexivă, surprinzând viața așa cum este ea, cu sentimente, cu iubiri împărtășite sau abandonate, cu întâlniri calde sau cu despărțiri regretabile, viața efemeră trăită sub semnul timpului neiertător care se scurge fără oprire.
    O profundă și sinceră dragoste pentru natură și pentru tot ceea ce înseamnă ea țâșnește dintr-o inimă delicată și sensibilă la minunățiile ce ne înconjoară, „soarele și marea”, „florile și vântul”, „stelele pe ser/și strălucirea lor în timpul efemer”. Iubește, cu deosebire, frunza care îi „doinește cântecul ei” și „povestește/[…]despre iubiri ce-au fost și azi se duc”, în timp ce alte „povești ascunse în adâncuri” sunt străjuite de „muntele semeț[…]falnic și măreț” („Iubesc”). De aceea, fiecare anotimp este îndrăgit pentru tot ceea ce îi oferă.

Primăvara este iubită pentru iarba ce răsare sub „roua pământului” și pentru „cântecul cucului prin codrul verde de brad”, vara este preferată pentru florile și pentru seninul cerului luminat de lună și de stelele în care poate afla taina vieții sale. Dorește toamna sperând că ploaia va spăla un „suflet de păcate grele”, iarna fiind atrăgătoare prin albul ninsorii ce o poate scăpa „de durerea unui dor și de visele ce-mi mor” („Dacă ar fi…”). Totuși, primăvara este preferată, căci înseamnă renașterea cu vegetația sa luxuriantă care îi aduce voioșia în suflet: „Se umple câmpul cu verdeață/Și totul se trezește azi la viață” („Primăvara”).
    Aproape toate poemele primei secțiuni au ca temă dragostea, visată, împlinită sau destrămată, fiind definită încă de la început drept „flacăra ce arde ne-ncetat/mirajul unui vis” sau „patimă și doruri, și suspine”, deoarece, atunci când apar „roua și lacrima de bucurie”, aduc fericirea în sufletele celor îndrăgostiți, ea rămânând veșnic „un foc încă nestins”, chiar dacă, destrămându-se, produce „durere a tot ce-a fost să fie” („Iubirea…”). Dragostea profundă este trăită cu toată ființa, „sentimentele dragi” fiind ale celui iubit pe deplin, oferite „cu drag”, cu bucuria sufletului împlinit, „din gândul meu, curat” („Pentru…”). Dar dragostea este, rămâne și va fi veșnică pe pământ și nicio lege pământească n-o va putea opri, fiindcă ea „va fi Zee peste acest pământ” și, pentru că „e taina universului galactic”, ea însăși devine „legea ascunsă și nesupusă a iubirii” („Există…”). Ea, Iubirea, „nu are nici spațiu, nici timp” și va trăi permanent în inimile tuturor fiind lăsată de Dumnezeu, după ce „la început a fost Cuvântul fără patimi” pentru a da „gândului aleasă binecuvântare” și, de aceea, ea „este Geneza lumii și-al Domnului cuvânt” („Geneză”). Totuși, pentru a ajunge la dragostea împlinită, adolescenta apelează la magie și,conform superstiției populare, invocă „Sânzienele/Ilenele Cosânzene”, când „în noapte adun visurile/și înalț speranțele” spre a-și cunoaște iubitul ursit, iar în „danțul lor amețitor”, ele îi deschid cerurile și tânăra își cunoaște sufletul pereche „printre flori și printre stele” („Sânzienele”). Când inima îi tresaltă sub fiorii dragostei pentru „un necunoscut în noapte”, ea păstrează taina, simțind în suflet „foc arzând în noapte/pasiune și iubire înălțând mai sus de astre”, trăind în sine-și „bucuria și credința” la fel de tainice („Taina”). Atunci când își găsește sufletul pereche, iubita vede în iubitul său reazemul vieții, fiindcă el reprezintă „un balsam,/izvor de dor și de alean” în primăvara iubirii lor când „parfumul florilor de mai/este-al iubirii noastre-alai” („Iubitul meu”).
    Dragostea naște dorul, evocat într-o poezie în ritm popular, în care ibovnicul își îndreaptă gândurile către „mândra mea/cea frumoasă ca o stea” care îl va săruta cu drag „cu a ei dulce guriță/cu parfum de lămâiță”, împreună trăind din plin o noapte de neuitat când „în cerdacul cel cu flori/ne iubim până în zori” („Din folclor”). Sentimentul de dragoste este însoțit de „dorul de sufletul” ființei iubite, căci el se naște când retrăiește „mângâierea-ți fierbinte” sau durerea din „inima rănită” a celui părăsit, dar stelele, luna și soarele vor fi invocate spre împlinirea „visului albastru” al iubirii („”Azi mi-e dor).C' est toujours la même chanson!
    Ca „sentiment infinit înălțat printre stele”, pecetluit cu „săruturi în arome și culori de verde viu”, iubirea este „ploaia de lacrimi a fericirii” și „curcubeul nemuririi”, metaforele sugerând speranța, dar și profunzimea iubirii pe care oricare „el” sau oricare „ea” o dorește renăscută „dăruind pe suflet sărutul veșniciei” („Sărutul”).Cei doi trăiesc „două iubiri prin gânduri stelare” și, în ciuda timpului care se scurge nemilos, reiterează cuplul edenic trecând prin „galaxii omniprezente și fecunde” și „parcurgând destine în clipe paralele”, precum Romeo și Julieta ori Tristan și Isolda („Noi”). De altfel, „verdele crud” devine un laitmotiv în cea de a doua secțiune, el fiind cel care „înalță speranțe”, aceasta dând greutate cuvintelor „Te iubesc” („Scrisoare pentru tine, 12”), iar „dorul” un alt laitmotiv, „își strigă dorința de lumină și împlinire” printr-o „dragoste înfierbântată, pătimașă, albastră” („Scrisoare pentru tine, 14”). Motivul „curcubeului apărut în albastrul cerului” devine „speranță de renaștere a trăirilor” și este invocat de poetă în intenția de a le „picta” oamenilor „în inimă culorile iubirii și fericirii”, devenind astfel o cale de înțelegere reciprocă, de comuniune a visurilor și a împlinirii acestora („Scrisoare pentru tine, 23”).
    Dar vine o vreme când, vorba latinului, non possum tecumvivere, nec sine die, iubita constată că „e prea târziu la mine-n suflet/și prea puțin la tine-n gând” pentru ca iubirea lor să continue, de aceea „speranțele se-ntorc plângând”, chiar dacă „e prea devreme” pentru ca ei să devină niște străini, dar „prea târziu ca să-mi poți fi”, căci nu mai pot trăi împreună sentimentul ce-i lega altădată „în lumina care nu există”, dar încă există „lumini și vise pentru doi” („E prea târziu…”). În asemenea clipe, vivit sub pectore vulnus, iar tânăra își imploră iubitul să-i vindece „inima[…]de răni,/ce sângerează-n ani și ani”,fiindcă iubirea lui „răni adânci în suflet mi-a brăzdat” și a transformat-o într-o „rece piatră” incapabilă să mai iubească, din moment ce „valurile vieții” neiertătoare i-au sfărâmat orice urmă de speranță („Dezbracă-mă”). Rana pierderii iubirii este cu atât mai dureroasă, cu cât îi produce „un dor trist și nebun” în „sufletul pustiu” și „vine iar și iar” făcând să-i țâșnească „roua lacrimilor” de o așa „puternică durere” și de „suferință” („Visul”). Iubirea înseamnă și fericire, și durere, căci ea „doare atât cât inima/nu mai poate zâmbi” și atunci când „visele și speranțele/se prăbușesc într-o zi”, dar, mai ales, când „sufletul/nu mai simte căldura/și se sustrage încet/în acel întuneric/rece…inert” („Cât doare…”).
    Strâns legată de drama iubirii este aceea a poetului care n-o mai poate cânta, chiar dacă are harul artistic, căci aceasta s-a destrămat și „doare și suspină crunt” atunci când „tu nu mai ești, eu nu mai sunt”, devenind „doar dor…pierdutîn vânt”, pentru că „dragostea noastră s-a pierdut în vis („Poete…”). Într-o „lume dură și plină de durere”, iubirea nu mai este posibilă, cei doi îndrăgostiți fiind atinși de „stigmatul durerii”, iar „lacrima unui destin prea repede spulberat” rămâne urma a „tot ce a fost și-n care nimic nu va mai fi” („Drum”). Pentru poet, uneori cuvintele sunt „rătăcite și promise,/de multe ori indecise” pentru a mai putea exprima iubirea, dar sufletul îndrăgostitei devine locul pe care „îmi desenez iubirea/formă a dragostei/ce încă îți mai port”, semn că sentimentul este încă viu și profund („Scriu…”).
    Dar universul poetic este cu mult mai larg, astfel încât poeta scrie din marea sa dragoste pentru viață, pentru tot ceea ce o înconjoară, despre visuri împlinite sau neîmplinite, despre anotimpurile care anunță renașterea firii și a omului, despre „șoaptele de iubire” permanente pe acest pământ, prezente odată cu „mângâieri și temeri în inimi-adunate”, dar mai ales despre trăirile sufletești ale tuturor care se bucură de acea „fericire cuprinsă-n iubirea din noi”. Iată care sunt menirea poetului și rostul poeziei, fără de care omenirea nu poate trăi, fiindcă și creatorul de artă și creațiile lui fac parte din ființa fiecărui trăitor pe pământ („Scriu…”). De altfel, într-o artă poetică, reprezentând o adevărată profesiune de credință, poeta definește poezia, sui-generis, drept „un strigăt”, „o amintire/și o lacrimă în univers”, căci devine „un izvor de sentimente,/de plânset, de iubire și vise”, este locul unde trăirile apar în mijlocul elementelor naturii, astfel că vântul și floarea ori soarele și luna înconjoară ființa umană și îi ocrotesc dintotdeauna dragostea, sentimentul originar al vieții, încă din vremea aezilor, pentru că omul trăiește „iubirea profundă și dorul imens”, trăite de poet în „cuvinte scrise-ntr-un tablou” („Ce este poezia?”).
    Această profesiune de credință este cu mult mai evidentă în secțiunea a doua a volumului care cuprinde 60 de poeme în proză de un lirism remarcabil în care își găsește locul empatia față de oameni, mai ales pentru cei cu o morală impecabilă, pentru că sunt „oameni ale căror sentimente și gânduri vibrează și evoluează/constructiv alături de tine și trăirile sale”, pentru că sunt demni de admirat, iar principiul său de viață rămâne acela de a fi „OM printre oameni” (Scrisoare pentru tine, 1). Autoarea scrisorilor este un alter ego al poetei, văzut în ipostaza de „astru călător”, care poate simboliza fie iubita de altădată a acelui TUcăruia îi sunt adresate scrisorile (toate purtând titlul „Scrisoare pentru tine” și numerotate în ordine), fie umbra diafană a unei muritoare trecute într-o galaxie îndepărtată, fie steaua călăuzitoare a oricărui om, fie ocrotitoarea din ceruri a destinului celui căruia i se adresează cu dragoste și înțelepciune.Expeditoarea își îndreaptă privirile spre oameni, chiar dacă este vorba despre cei ,cruzi, reci, fără sentimente, ascunși[…]inumani” sau despre aceia „calzi, veseli, prietenoși”, care „pot ajuta/și pot iubi necondiționat” (Scrisoare…, 8”), cărora le închină gândurile sale de bine, convinsă că trebuie să trăiască și să simtă alături de ei „durerea, neîncrederea, bucuria, lacrima iubirii/să simți omul la adevărata și justa lor valoare” („Scrisoare…, 34”). Astfel, scrisorile vorbesc despre viață, cu bune și rele, cu împliniri și dezamăgiri, cu bucurii și tristeți, cu iubire și dușmănie, ca și despre moartea necruțătoare care îl răpește pe om de lângă cei dragi, atunci când îi vine rândul, autoarea întrebându-se „cât întuneric sau câtă lumină există în sufletele/oamenilor – sau cât este durere și cât bucurie”. Cei care îi împărtășesc pasiunea sunt poeții, singurii care „au un suflet frumos și o gândire luminată” și care pot transmite „prin versuri emoțiile și sentimentele/- de multe ori propriile trăiri”, dorind „să descrețească frunțile celor ce-l citesc, să/le aline sufletele, să-i determine să viseze frumos”. Acesta este POETUL, „cel care emană acea căldură fluidă” în sufletul cititorilor, al doilea component al unui cuplu inseparabil, care „îți vor spune adevărul și valoarea ta/adevărată/- justa valoare”. Această creație este o a doua profesiune de credință a Loretei Toader care, ca poetă, trăiește sentimentul de responsabilitate a creatorului de azi și dintotdeauna și își enunță principiile respectate cu sfințenie în această calitate: „Am scris pentru că așa am simțit și am vrut să aduc un plus de căldură/în sufletele voastre, ale tuturor – să vă pot arăta că umanitatea încă/există./Trebuie doar să scotocim adânc în suflet și să o scoatem la suprafață.” („Scrisoare…, 55”).
    Aproape toate „Scrisorile…” stau sub semnul culorii, al muzicii și al poeziei care acompaniază întotdeauna iubirea, fie ea împlinită, când îndrăgostiții sunt ca „doi aștri în nopțile albastre, făuritoare de visele în care ne pictăm timpul și sufletul”, fie destrămată, când dispare „fericirea, pierdută odată cu amintirea a tot ceea ce însemn…sau ce însemni” („Scrisoare…, 5”). Singurul vis care i-a rămas este acela de a avea puterea de „a exprima trăirile în muzică, poezie, sculptură, pictură, teatru, film”, toate acestea îngemănându-se în „supremul zbor al artei în frumusețea și sensibilitatea ei” („Scrisoare…, 19”), chitara fiind instrumentul preferat, acordurile ei fiind în totală comuniune cu sufletul său plin cu asupra de măsură de „compasiune, de căldură și răbdare” („Scrisoare…, 21”), suflet bucurat de tot ce are mai frumos natura, de la „șoapta frunzelor” la „curcubeul apărut în albastrul cerului, picurând în/boabele perlate ale ploii ce sărută iarba încă verde” și care trăiește din plin „căldura și iubirea” oferite oamenilor prin „fiecare rază de soare sau cu fiecare strop de ploaie și adiere de vânt” („Scrisoare…, 23”).
    Toate aceste gânduri se regăsesc din plin în volumul de față, poemele sale surprinzând trăiri și simțiri autentice despre viață, despre natură, dar, mai ales, despre și pentru oameni a căror existență trebuie să se afle sub semnul IUBIRII. Volumul este unitar, atât din punct de vedere stilistic, cât mai ales din cel tematic, fără a uita limbajul metaforic, evidențiind o creatoare conștientă de menirea sa, binecuvântată cu har artistic, cu sensibilitate și cu dăruire, capabilă să transmită emoție, trăire afectivă și sentimente profunde de dragoste pentru oameni.