CONSTANTIN HREHOR – „TÂRZIU ÎNCLINAT”, EDITURA EMINESCU, 1991

Pe preotul-poet Constantin Hrehor l-am cunoscut (abia!) cu ocazia Colocviilor Naţionale de Poezie şi Critică de la Piatra Neamţ, în 1996. Mijlocitorul s-a numit Daniel Corbu. A urmat o masă, în şase, la care mai mult noi am fost prezenţi decât… ele. Nu ştiu nici astăzi cât de „normal” a fost. Inerentele amabilităţi au fost repede depăşite. Lor le-a luat locul suflul cald al unei prietenii de parcă prin aer plutea. Am schimbat cărţi, ne-am strâns braţele şi, aşa cum Dum- nezeu a vrut să se întâmple, în timp, ne-am îmbrăţişat şi sufletele. Şi, sunt sigur de asta, ceva mai mult decât simpla îndeletnicire de scrii- tor ne-a apropiat.

Însă, totodată, pentru că aşa a voit bunul Dumnezeu să se pe- treacă faptele,

de poetul Constantin Hrehor mă mai leagă şi o altă minunată întâmplare.

Am început să-i citesc cărţile… de la ultima spre prima. Aşa a fost să fie! Pentru că, pe celelalte, la vremea când am scris despre „Păstorul viziunilor” (Fundaţia pentru Cultura Uni- versală - Editura Euroland, Suceava, 1996) - cronica publicată în numărul 5-6/ 1997 al revistei „Viaţa Românească” (sub pseudonimul Ioan Alexandru TAIR) - nu le aveam. Acum le am. Şi, cum îmi plac netrădările, am convenit, după ce am stat de vorbă cu mine însumi, să le propun şi pe acestea, în semn de preţuire şi recunoştinţa a acele- iaşi prestigioase reviste.

În poezia pe care o scrie, îmi este foarte clar acest lucru, poetul Constantin Hrehor face o extraordinară mărturisire: Inspiraţia ne vi- ne de la Dumnezeu. Şi nu numai pentru că este (şi) preot face acest lucru! Deci, nu pentru că slujitor al Altarului fiind, ştie că în Biblie stă scris: „Să nu vă potriviţi veacului acesta” (Romani, 12:2), cultivă el Metafora, nelăsându-se pradă tentaţiilor curentelor care bântuie prin poezia noastră contemporană. Constantin Hrehor cultivă Metafora pentru că ştie că Poezia nu poate exista fără Mataforă, că Poezia nu este Poezie fără Metaforă. Şi, astfel scriind, nu numai că-I mulţumeşte lui Dumnezeu că S-a milostivit de el, asupra lui oprindu- şi umbra Degetului său, „împovărându-i” sufletul şi cu menirea de Poet, dar şi rămâne egal cu sine, împăcat cu sine, mulţumit de sine şi de trăirile ce i-au fost hărăzite. Şi, pentru ca totul să fie pe deplin clar, mai ales celor ce nu-l ştiu pe preotul - poet din Grăniceştii Sucevei, acesta a mai fost investit şi cu o altă misie îmbucurătoare de ochi şi suflet. Nu numai Poezia şi Harul preoţiei i-a dat Preabunul Tată Ce- resc, ci şi pe cel al Omului ce poate reda şi în imagini simţirile sale şi realităţile lumii. Că are şi în acest domeniu talent cu carul, mărturie stau însăşi cărţile pe care singur şi le-a copertat şi împodobit cu de- sene. Şi nu numai pe cele ale sale le-a îmbogăţit astfel!

Şi, cum e şi normal în aceste condiţiuni, cele mai multe din frământările Poetului Constantin Hrehor sunt legate, mai întâi, de cele ale propriilor simţăminte şi trăiri, în care, cu uşurinţă, regăsim prin extensie, pe cele ale fiecărui vieţuitor - că ce altceva este Poetul dacă nu un port-stindard al simţirilor umane?! - pentru că, parcă odată elucidate aceste stări, să înceapă a se lăsa frământat de cele ale relaţiei Dumnezeu - biet muritor. Muritor care, odată debarasat de mici sau mari vanităţi, de mai mici sau mai mari orgolii, prin har, mi- lă şi Promisiune Divină, el însuşi poate deveni Nemuritor.

De aceea, conştient de beneficiile pe care i le poate aduce o bună relaţie cu Dumnezeu, Constantin Hrehor, fără urme de falsita- te! face tot posibilul să i se regăsească-n scriitură frumuseţea sufle- tească, întreaga frumuseţe sufletească mai bine spus. Astfel glăsu- ieşte el: „olarii dorm între lucrurile mâinilor lor blestemate/ femeile goale în roşii podgorii/ aprind lumânări în memorie ceasornicelor răposate/ / sori vecini/ vecine morminte/ ochii îşi vorbesc de noroc,/ ştreangul îşi pune pădurea ieşită din minte,/ sub rochia-i de ceară a murit un proroc…” (Solfegiu).

Poemul cu multiple conotaţii biblice este cel care-i permite acestui poet să-şi pună sufletul pe tavă. Dar, ele sunt cu atât mai re- marcabile cu cât poetului îi reuşesc acele „intersii” de profan. Astfel rezultând poeme în care este superb redată lupta omului cu el însuşi, continua căutare a lui Dumnezeu. Şi dacă aceste stări sunt şi puternic susţinute de metafore „de duh”, îmi este clar faptul că unui astfel de poet nu îi pot rămâne porţi de suflete închise: „acolo soarele piaptănă apele/ şi-i aproape aproapele,/ păstorul logodeşte cu/ urmele,/ mete- oriţii, fluturii, turmele;/ focul e-un mire nebun prin păduri/ arbori de ceară dorm pe securi,/ pâinea-i înaltă, fântânile-n porţi,/ blânde morminte plugărite de morţi./ acolo unde lacrima cade/ mănăstire se face pe loc,/ sparge mirtul fereastra, ghindele plesnesc de noroc./ clo- potu-şi toceşte genunchii pe dealul de lemn/ sfinţind vinul păgân, dând groparului semn./ e sub zăpadă lungă-nvierea/ naştere lungă, nimeni nu piere…” (Voivodeasa).

Stările produse de dorinţa de-a reda cât mai bine Simţămintele ce-i încălzesc şi stăpânesc sufletul, sunt asemănătoare celor revelato- rii. De-aici vine şi acel iz reflexiv al scriiturii sale. În plus, el este du- blat şi de avantajul pe care-l are poetul, din cunoaşterea Bibliei, sin- gura carte care este CARTE. De aceea şi scrie el: „numai tu niciodată nu te descoperi/ rezumându-te de propria-ţi lumină” (Ultima noap- te), sau: „din vreme în vreme îmi rosteşti numele/ cu sfială zicerii ru- gii în templu/ pe frunzele nopţii îţi arzi întrebările/ invoci păsările veşti să-mi aducă” (Numele).

Însă, latura cea mai frumoasă a scrierilor (din acest volum) poetului Constantin Hrehor este dată tocmai de reuşitele sale încer- cări de „umanizare”, dacă-mi daţi voie să zic aşa, a Divinului, de faptul că el găseşte corespondentul prezentei Divine în orice atitudine, stare sau situaţie: „Plouă/ (asta) fără chirie. Ca pretutindeni. Pre lim- ba tuturor./ negustorii îşi-adună jidoviţele tejghele din stradă,/ cu fă- cliile stinse-şi numără arginţii;/ între rai şi iad-un geam de sticlă sub- țire/ precum între ziua de ieri şi de azi fila de indigo,/ scaunele aşteaptă musafirii/ triste, negre, singure/ nelocuite ca cele de la Cină după ce s-a spânzurat/ / fratele Iuda…” (Oraşul de frişcă), sau: „în- făşurată în vitralii/ te zăresc printre transparente statui/ în toate fe- meile ochiul meu îţi caută conturul/ cu nimeni nu semeni/ cu ni- meni./ undeva între Dumnezeu/ şi prezenţa mea/ eşti tu/ ca o pânză de vocale tocmită sub ape/ rugăciune înaltă.” (Catedrala)

Sunt, pe alocuri, şi formulări simpliste. Însă, cum ele sunt re- găsibile în poeme cu „dedicaţie specială”, în care poetul cântă, des- cântă dar şi încântă dragostea sa faţă de Divinitate, criticul nu le poa- te „penaliza”. Pentru că acolo nu este vorba de nici-o construcţie sti- listică, ci numai de redarea unei anume stări. Şi, cum el nu poate spune sau sugera Cum anume Trebuie Simţită şi Redată Relaţia OM - DUMNEZEU, criticul din mine, în acest context, nu-şi (mai) poate permite decât (încă) un singur lucru: să pună punct. Şi, cu îngăduinţa cetitoriului său, să-l îmbrăţişeze, cu toată căldura ce-i zace în suflet şi carne, încă o dată, pe semnatarul cărţii „Târziu înclinat”, adică pe cel care se întreabă într-una din poeziile sale: „care va fi numele blându- lui meu gropar?” (Icoana).