dinaÎn lucrările de specialitate, literatura de frontieră sau de graniță, cuprinzând memorii, amintiri, jurnale, corespondență literară ori chiar autobiografii, reprezintă un gen literar marginal, deși în ultimii treizeci de ani au fost publicate numeroase volume aparținând acesteia. Memoriile sunt scrise la limita dintre ficțional și nonficțional, având drept caracteristici subiectivitatea, întrucât ele se raportează la viața personală a autorului, în același timp cu prezentarea condițiilor sociale, culturale și chiar istorice în care s-au desfășurat evenimentele, faptele, relațiile cu cei din jur la care se referă. În același timp, pe lângă informațiile exacte, istorice și/sau științifice, într-un asemenea text apar și elemente ale stilului beletristic, cuvintele putând apărea cu sensul conotativ, pe lângă cel denotativ. 
    Plecând de la aceste caracteristici ale literaturii de frontieră, am avut plăcerea să citesc două asemenea volume, aparținând, întâmplător, unor autori originari din aceeași localitate bucovineană, Udești, volume care le cuprind, cu asupra de măsură, încât nu ne-a fost prea greu să le încadrăm în literatura memorialistică, mai ales că înșiși autorii le includ în acest gen literar încă din titlu. 
Am așteptat cu nerăbdare apariția cărții „MEMORII APROAPE OBLICE”, de Constantin T. Ciubotaru, astfel că publicarea la Editura GRINTA (2018) a fost un adevărat eveniment, încununând opera literară a scriitorului roșiorean.


Cunoșteam multe aspecte rememorate în volum, fiind prezente în volumul de „Convorbiri in(discrete”), realizat împreună (2016), acum îmbogățite, relatate cu mijloacele memorialisticii, dar la fel de fermecătoare, de captivante, prin talentul narativ al unui autor care s-a hotărât să reînvie și să retrăiască, uneori dureros, momente din viața sa, din cea mai fragedă copilărie, până la senectute, asumându-și retrăirea suferințelor care i-au marcat existența („Ei [oamenii, n.n.] se amuză citind, tu suferi retrăind.”), punând, retoric, întrebarea dacă aceasta are vreun rost.
  Octogenarul și-a asumat riscul de a retrăi momentele mai puțin plăcute, dramatice chiar, din viață, dar umorul, ironia, autoironia, bonomia caracteristice, optimismul funciar își fac „datoria”, ajutându-l să treacă peste sentimentele divergente ce-i umplu inima, pragmatismul și maniera realistă de a le prezenta și, mai ales, talentul narativ, spunându-și cuvântul.
Numit „scriitor cu limba munteanului și sufletul moldoveanului” (Rodica Lăzărescu), dar și „Caragiale al nostru” (Eugenia Dumitriu), CTC își deschide inima, mintea și … amintirile printr-un limbaj plin de viață și cu inovații strict personale, contribuind la reliefarea unor aspecte de viață, printr-o ironie diamantină, prin autoironia plină de o vervă spumoasă a unui autor al cărui nume este scris pe coperțile a peste 25 de volume (despre care vorbește însuși, rememorând aspecte, locuri, lansări, inserând și referințele critice datorate unor exegeți conjudețeni, din țară sau din diaspora).
Cu nostalgie, dar și cu umor, autorul își începe „Memoriile” realizând un fel de arbore genealogic, tatăl și mama având un rol esențial pentru evoluția sa spirituală și morală, deși erau niște țărani analfabeți de pe plaiurile bucovinene.
 Tatăl mucalit, bun povestitor, meșter la vorbă, de la care autorul a moștenit plăcerea vorbei, mai ales în doi peri, se opunea cu dârzenie oricăror împilări din partea organelor și oricăror „atacuri” din partea unor persoane (este remarcabilă atitudinea față de pretențiile preotului), era bășcălios, dar intransigent cu „boacănele” copiilor, pentru care îi sancționa, deși îi iubea în felul său și îi ocrotea („obligația de a ne hrăni, frica nemărturisită că am putea păți ceva … sunt poveri ce nu se văd, dar apasă”). Portretul este realizat în mișcare, prin comportament și prin spusele sale, uneori aforistice.
Mama este evocată cu toată afecțiunea unui fiu iubitor, mai ales că a fost  model de moralitate și de păstrătoare a tradițiilor ancestrale, inclusiv în ceea ce privește vestimentația, costumul popular fiind purtat permanent (chiar și la o nuntă simandicoasă a unui nepot, unde distona cu rochiile și costumele de gală ale mesenilor de la Casa Armatei din buricul Capitalei). Mare iubitoare a folclorului, ultima sa dorință a fost aceea de a fi înmormântată în sunetele cântecelor unui taraf, ceea ce s-a și petrecut, în ciuda interdicției organelor administrației locale.
 Bunicii, unchii, mătușile, frații și surorile se bucură de aceeași atenție, portretele lor fiind sugerate din întâmplări, îndeosebi hazlii, prin limbaj, prin comportament, prezentate cu mijloace artistice, ceea ce transformă un volum de memorii în proză narativă. De aceea, părinții și celelalte rude, colegii de facultate, de cancelarie, „eroii” unor întâmplări inserate în volum întrunesc calități de veritabile personaje literare, ca în proza sa artistică.
 Evocarea copilăriei trăite sub zodia războiului și a foametei, îl obligă să retrăiască „lacrimile, foamea, frica, groaza” de a sta zile întregi singur pe câmp și în pădure, când  ducea vaca la păscut, sau „fricile generate de realitatea trăită, de război, evacuare, tifos”, acesta răpind din sânul familiei pe doi dintre frați. Semnificativă pentru aceste timpuri și emoționantă prin dramatismul ei este relatarea privind „trenul foamei” care îl duce pe copilul „ofticos” în sudul țării în căutarea alimentelor salvatoare pentru familia rămasă fără sprijinul tatălui.
Școala, ca elev, student și ca profesor, trei ani făcând parte din „armata suplinithorilor (t)ratați”, buni de acoperit deficitul de cadre didactice, mai apoi licențiat în Litere, se bucură de o atenție deosebită. Sunt evocați profesorii teleormăneni admirați (Florian Crețeanu, Dumitru Mercaș, Florea Răgălie), modele de vocație didactică, dar și acei colegi care vedeau în activitatea didactică doar o sinecură, căci abia „intuiau pedagogia, metodica, docimologia, le aplicau … de obicei după ureche”. Profesorul nu acuză, nu judecă și nu condamnă, ci doar constată starea de lucruri, reflectează și trage învățăminte, așa cum nici scriitorul nu o face când vorbește despre „cei care au aspirații literare” scriind „poeme eroice și erotico-patriotice”.
Primul vis al liceanului a fost acela de a îmbrățișa cariera didactică, reușind să termine Literele ieșene (prilej de emoționantă și caldă evocare a foștilor colegi din „Brigada 78”). Prin repartiție guvernamentală ajunge în „Rio del Cotârceni”, un „prăpădit târg prăfos”, la un liceu de „aviatori și mecanici în brazda patriei”, devenind victima unor persecuții din partea conducerii școlii. Scapă numai obținând un transfer în „Rușii de se mai Vede”, odată cu și la îndemnul celei ce-i devenise și îi este încă, soție, ea însăși profesoară de chimie.
Al doilea vis al său a fost de a deveni scriitor, manifestând aplicație încă din școală (în familie exista deja gena, vărul mamei fiind Eusebiu Camilar), iar, în facultate, ucenicind în redacția revistei studențești de profil. Își va împlini visul surmontând obtuzitatea, indiferența și egocentrismul celor îndrituiți să promoveze talentul, căci, tratat fiind cu deșarte promisiuni, „aspirantul la glorie literară” urcase de zeci de ori, la propriu, scările editurilor, „cu frică și cu nițică speranță”, suportând cu dezamăgire, „coborâșurile grele, rele, cenușii și pustiite de speranță”. Nici „organele” nu-l iartă, confiscându-i sute de manuscrise, dar CTC nu s-a lăsat înfrânt de vicisitudinile sorții, devenind un participant fervent la viața  literară din Roșiorii de Vede, ca președinte-fondator al Asociației Culturale „Mileniul III”. În această calitate, autorul oferă pagini generoase prezentării membrilor, scriitori sau artiști plastici, profesori, atât celor trecuți în neființă, cât și celor care se află în plină perioadă de creație.
Memorialistul trece în revistă și pe alți confrați de condei, un loc aparte în inima sa ocupându-l Ștefan Doru Dăncuș, conducător de revistă, de editură și de asociație culturală, „Grup Media Singur-Alianța Artelor”, cu un aport deosebit la promovarea literaturii române contemporane. Altruismul memorialistului este evident în portretele scriitorilor conjudețeni (Domnița Neaga, Liviu Comșia, Eugenia Dumitriu ș.a.), din diaspora (Romeo Niram, George Roca, Elena Buică) și din țară (Corneliu Vasile, Constantin Blănaru, Marin Iancu, Ioan Țicalo, Titi Damian, Florin Ciocea, Rodica Lăzărescu ș.a.), care au scris despre cărțile sale, prieteni numiți, afectuos și cu gratitudine, „albinei”.
De ce „Memorii aproape oblice”? Poate pentru că viața nu a mers pe calea dreaptă, fără ocolișuri, fără întoarceri impuse de soartă sau de alții! Pentru că viața sa a fost una întortocheată, cu bune și rele, pe care le retrăiește cu tristețe, dar și cu luciditate, fără a regreta, fără a huli, fără a învinovăți pe cineva. Poate că sunt „oblice” și pentru că volumul nu este o autobiografie veritabilă, ci este „povestea unei vieți” retrăite cu o nostalgie la o vârstă venerabilă, posibilă explicație a metamorfozării memorialisticii în literatură, de vreme ce gândurile și trăirile afective, subiective prin excelență, sunt prezente peste tot. Umorul cu care relatează/narează glume și iznoave cu și despre confrați dă farmec creației autorului al cărui talent se manifestă ca de obicei și într-un asemenea text nonficțional, ceea ce ne îndreptățește să încadrăm volumul în literatura de frontieră. Cartea prilejuiește cunoașterea destinului, uneori dramatic, al unui om care a avut dârzenia de a depăși nenorocirile, alteori luminat de familie și de prietenii care i-au fost alături, atât în vremurile de restriște, cât și în momentele fericite.                  
    Când credeam că știu suficient de multe lucruri despre Udești de la prietenul meu originar din acest sat bucovinean, dar „măritat” în Teleormanul regățean, scriitorul Constantin T. Ciubotaru, mai ales că realizaserăm, împreună, o carte de „Convorbiri (in)discrete”, în care, nolens, volens, udeșteanul mi-a făcut multe confidențe despre copilăria petrecută în acele locuri mirifice, fără să mai amintesc despre volumele sale de amintiri referitoare la locurile de unde a purces în viață. Totodată, nu credeam că voi mai avea prilejul de a cunoaște și alte aspecte legate de satul natal al prietenului meu, până ce acesta nu mi-a împrumutat o carte referitoare la alte fațete ale acestei comunități, mai ales fapte, întâmplări cu și despre dascălii de vocație care au ținut dreaptă făclia apostolatului, ca luminători ai pruncilor udeștenilor încrezători în menirea acestora de a le îndrepta mintea copiilor lor spre lumina cunoașterii.
    Mai în glumă, mai în serios, prietenul CTC îmi spunea că Udești este „capitala literaturii române”, cu cel mai mare număr de literați raportat la numărul de locuitori, din moment ce de aici „au luat cu asalt citadela literelor”, inaccesibilă pentru mulți dintre cei ce au bătut la porțile „gloriei” literare, reușind să-și înscrie numele în galeria celor mai apreciați scriitori bucovineni (în ordine alfabetică), Valeria Boiculesi (delicata creatoare a versurilor pentru copii), Constantin Călin „cel mai avizat cercetător al vieții și operei lui George Bacovia” (Vasile Spiridon), remarcabil în tetralogia dedicată poetului simbolist, Valeriu Cimpoeș, veteranul de război, care și-a iubit atât de mult satul prezent în toate cărțile sale („Cât de drag îmi este satul meu!”), Mircea Motrici, numit de Alex Ștefănescu „poet al reportajului”, impresionat de cartea sa, „Fereastră spre inima Bucovinei”, pe care o numește „Descriptio Bucovinae”, Liviu Popescu, poetul convins că „poți să fii scriitor dacă ai o doză de talent, de cultură”, Gavril Rotică, „poet înnăscut care oficia în altarele matriarhale ale continuității” (Ion Drăgușanul), Constantin Ștefuriuc, „adolescentul fragil și surâzător de altădată, devenit, ca poet, „simbolul exuberanței lirice, al vitalității și purității adolescentine” (Ion Beldeanu), creația sa fiind „expresia unui spirit genuin și iscoditor” („Literatura română contemporană”) și, nu în ultimul rând, prietenul meu udeșteano-roșiorean, Constantin T. Ciubotaru, cel pentru care „scrisul e un talent”, iar cuvintele sunt „cărămizile din care se face o carte”, fiindcă ele sunt niște „pitici pe creier”. Desigur că lista poate continua, dar trebuie să remarcăm faptul că activitatea spirituală a acestui sat se află sub semnul celor doi academicieni, Haralambie Mihăescu și Eusebiu Camilar, acesta din urmă fiind scriitorul care „a divinizat satul bucovinean ca să-l poată iubi până la capăt” și a cărui lirică este „un fel de floare pe care strălucește polenul miturilor străvechi”, mai cunoscut ca prozator, supranumit „Everestul Bucovinei” (Ion Drăgușanul).
    Binecuvântarea spirituală asupra acestui sat nu s-a oprit la cei de mai sus, întrucât, spre marea și mai mult decât plăcuta mea surpriză, eu, un profesor de limba și literatura română din Câmpia Burnasului, am primit o carte de la un coleg de breaslă din Udeștii Sucevei, un prozator prolific, EMIL SIMION, artist desăvârșit al cuvântului, ce se înscrie, fără doar și poate, în tradiția literară inestimabilă a Bucovinei, așa cum se observă în volumele sale de proză, teatru, poezie, publicistică, cu numeroase premii la festivaluri de profil și acordate de reviste din țară și din diaspora. Chiar dacă nu am cunoscut (și nu cred că voi ajunge să le cunosc vreodată) inegalabilele „nopți cu lună și dimineți cu rouă” de la Udești, atât de admirate de scriitor, sunt sigur că profesorul de română și directorul coordonator al școlilor și grădinițelor din acest sat populat de descendenții răzeșilor lui Ștefan cel Mare este unul de  vocație, atașat școlii, învățăceilor udeșteni și părinților acestora.
Calitatea de dascăl, completată cu cea de scriitor având, în ambele ipostaze, preocupări pentru cunoașterea vieții sub toate aspectele ei, se reliefează în publicistica și în proza sa, acestea din urmă inspirate din realitățile văzute și trăite în mod direct, scrierile sale evidențiind stările sale interioare, simțămintele și gândurile unui om care le trăiește plenar în acest spațiu plin de legende și care le transfigurează cu măiestria artistică a unui om binecuvântat cu harul povestirii.
Literatura de graniță cu caracter memorialistic este îmbogățită de scriitorul Emil Simion cu o atractivă și inedită carte, „Mă cheamă amintirile…” (Editura George Tofan, Suceava, 2018), având ca sursă de inspirație cei aproape douăzeci de ani de dăscălie, așa cum menționează însuși în textul de debut al volumului („Un impuls neașteptat”): „Aducerile aminte, adesea stăruitoare ale acelor ani, mă însoțesc de fiecare dată când dorul zboară spre Udești – a doua mea casă de suflet, cu poarta larg deschisă și primitoare”, dovadă irefutabilă a subiectivității afective a autorului, dar și a împletirii fericite a ficțiunii cu nonficțiunea, din moment ce el însuși recunoaște că la originea volumului se află propria viață și activitatea ca profesor și ca director al școlii din comuna respectivă.
În rememorarea amintirilor se observă, din capul locului, tonul glumeț, umorul, uneori ironia fină și chiar autoironia, asigurând, astfel, o lectură plăcută, atractivitatea cărții fiind asigurată de acele întâmplări specifice mediului didactic și celui rural în care se petrec și la care participă persoanele, devenite personaje prin talentul cu care autorul le creionează din câteva tușe ori le portretizează, în mod direct sau indirect sesizând limbajul specific fiecăruia, comportamentul lor în diverse împrejurări sau în relațiile cu cei din jur, verosimilitatea și veridicitatea faptelor fiind la ele acasă. Dincolo de aceste aspecte, trebuie să remarcăm autenticitatea textului, din moment ce, dincolo de nararea întâmplărilor la persoana întâi, însuși autorul apare ca personaj al aproape tuturor episoadelor surprinse, desigur, cele mai semnificative pentru a evidenția caracteristicile comunității rurale în care se petrec și de care a rămas legat sufletește pentru totdeauna, deoarece numai acolo a putut „să guste în prag de dimineață din cel mai frumos răsărit de soare de după Oadeci sau din serile cu lună ce au aici un farmec aparte”.
Sunt rememorate lecții deschise sau normale, inspecții școlare, activități sportive (jocul de handbal în care un ignorant al acestuia se face de râs și trebuie să onoreze pariul, „furtul” armelor de la miliție) sau tradiționale (nunta prietenului său, desfășurată conform obiceiurilor locale), aniversările zilelor de naștere sau ale onomasticilor colegilor de cancelarie, relația cu reprezentanții puterii, unii apropiați de colectivul didactic, cum este însuși primarul comunei, alții obedienți, precum inspectorul școlar, reprezentând „forța draconică a unor activiști de partid”, care vine cu idei bizare în organizarea istovitoarei și inutilei practici agricole (inițiativa, cel puțin năstrușnică, privind completarea bazei furajere a C.A.P.-ului de către elevi prin strângerea de frunze din pădurea apropiată), agapele organizate ad-hoc de către cadrele didactice, prilej de taclale, de glume și de distracție în timpul liber. Acestea sunt doar câteva dintre aspectele surprinse de scriitorul jovial aflat în mijlocul evenimentelor, uneori chiar inițiatorul lor, al „ideilor năstrușnice” sau al „năzbâtiilor cu final neașteptat” (ascunderea plitei sub covorul din cancelarie, de exemplu) ori chiar „victima” unor asemenea farse (i se cere să plătească usturoiul și țuica luate de către doi colegi în numele său de la un consătean sau gluma cu paltonul pe o vreme toridă), întâmplări care, chiar dacă par comune tuturor cancelariilor profesorale din mediul rural, au o semnificație aparte, deoarece la ele au participat oameni care „au știut să se bucure, să sărbătorească, să se distreze în modul acela curat și sfânt”.
Deși cu caracter memorialistic, volumul poartă amprenta unui stil original, asigurat de proprietatea, corectitudinea și claritatea termenilor, astfel încât nonficționalitatea genului este estompată de măiestria artistică a unui prozator talentat, cartea căpătând valențe literare indeniabile.
Este de remarcat căldura sufletească, dragostea și dorul de locurile în care simțea o „adevărată desfătare” să stea de vorbă cu oamenii din sat, descoperind, cu mare satisfacție, „plăcerea și talentul unora de a povesti, de a pronunța unele regionalisme”, astfel încât în dialogul cu ei, să descopere „frumuseți nebănuite”. Îl recunoaștem aici nu numai pe profesorul de română interesat de varietatea lexicală și semantică a graiului moldovean, ci și pe scriitorul dornic să cunoască și valoarea expresivă a limbii, fără a-l uita pe omul care „prinsese rădăcini adânci” în „spațiul în care m-am născut a doua oară”, după cum mărturisește la sfârșitul cărții, cel atât de apropiat de „satul bucovinean” care i-a dat „trăiri înrâurite cu stelele” și acel „echilibru sufletesc”, conectat „profund la pulsul vieții satului”.            
Cartea lui Emil Simion, dincolo de partea anecdotică, este una care invită la reflecție, la înțelegerea specificului procesului de învățământ în mediul rural, personajele putând fi modele pentru cadrele didactice din generațiile mai noi, pentru felul în care au înțeles să țină sus făclia științei și să-și educe elevii în spiritul valorilor morale ca binele, frumosul, dreptatea și adevărul. Mie unuia mi-a redeșteptat nostalgic amintirile din mulții ani petrecuți la catedră, regăsindu-mă printre „colegii” autorului și în multe dintre întâmplările la care aceștia au participat, ceea ce înseamnă că scriitorul a știut să selecteze pe acelea cu caracter de generalitate, și acest lucru evidențiind talentul său.