Mihaela Loredana Musetescu„Dragostea pentru țara natală nu poate fi impusă, ci, ca orice altă iubire, ea trebuie să fie o bătaie spontană a inimii, aidoma celei care-i unește pe îndrăgostiți, pe părinți de copii, pe prieteni între ei.” (Mario Vargas Llosa)
Iubești România nu doar de zile festive, o iubești cu dragoste constantă, iar traiul aici sau re-venirea de câte ori ți se face dor ar trebui să fie o necesitate, o chemare căreia îi reziști cu greu, până la imposibil. Dar, și îmi pare rău că există acest „dar”, pentru că o iubire ar trebui să fie necondiționată, uneori, oamenii din această țară mă uluiesc până la dezgust. Și ai două posibilități de a le răspunde: indiferența (gen, mult prea-utilizatul „nu dau curs...”) și implicarea (le răspunzi cu aceleași arme). Exemplul meu este din sfera „relații sociale”, mai concret relația vânzător-client, ipostază în care cu toții ne aflăm foarte des, de câteva ori pe zi chiar.
Am vrut ieri o floare albastră pentru a decora fotografia lunară cu retrospectiva lecturilor din luna care a trecut în spiritul sărbătorii naționale. Aveam acasă deja o crizantemă galbenă, am luat o garoafă roșie și, cum doamna de la care am luat garoafa roșie nu avea flori albastre, am trecut strada să verific și la cealaltă florărie.

Ca amănunt, toate garoafele de la florăriile de pe partea unde intrasem deja sunt 1,5 lei, oamenii le știu, sunt mai multe florării în lanț, vis-a-vis este doar una și e ușor mai scump, iar „doamna”, care vinde „mai cu moț”, după cum aveam să aflu, un moț blond, de patroană dusă la coafor. Așadar, intru, mă uit în jur, întreb dacă are flori albastre, îmi spune că nu, dar are spray, îmi poate colora. Cât timp mi-am plimbat privirea orientativ, să aleg una, a intrat o domnișoară să ia niște coroane pentru o bunică sau un bunic, fie-i țărâna ușoară, așa că am așteptat. Vânzătoarea făcea și conversație cu mine și spunea ceva de genul „păi, dacă n-are vis-a-vis, nu înseamnă că eu n-am” (ceea ce e logic, bravo), apoi că „eu știu că ele spun să nu cumpărați de la mine, dar nu mă vait, am clienți” (recomandare pe care nu am auzit-o vreodată de la niciun vânzător, de oriunde, nu numai de la flori... cine poate să-ți dicteze de unde să cumperi, ba chiar, dacă ești vreun discordant, faci pe dos, te duci fix unde zic ei să nu). Am liniștit-o pe madame cu ceva de genul „nu mi-au spus să nu vin aici” sau, gândindu-mă acum mai bine, am stârnit-o cu această replică, dat fiind furtuna care a urmat când mi-a venit rândul. Neavând prețuri afișate, am presupus că floarea aceea de decor „baby's breath” sau ipcărige, este mai ieftină și i-am spus că aș vrea să-mi sprayeze una. „Este la 2 lei, da?”. „Ce 2 lei doamnă, nu am nimic la 2 lei” (ba avea garoafe). „Și apoi, asta e mare, consum mult spray”. „Este doar pentru o poză, nu o ofer, o postare, de aceea nu doresc să investesc foarte mult...”. Pentru că, hai să fim serioși și nu atât de aroganți, românii, mai ales provincialii, nu au bugete dedicate acestui tip de investiții, mai ales dacă nu au un profit. Iar eu, sincer, tot mai cumpăr flori (tăiate) pentru mine, dar mulți preferă flori la ghivece, care rezistă mai mult, puțini cumpără regulat astfel de flori pentru decorul casei. La mine, ca la mai toți, vazele sunt pline doar de zile de naștere, nici atunci toate, mulți preferă să ofere ceva durabil, practic etc.. Buuun, să revin. Dau să aleg o gerbera roz pal, 5 lei, „nu aceea”, mi se spune, „nu iese albastră, iese altă nuanță”. „Bine, dar ce îmi recomandați?”, zic, păstrând un ton politicos, deși o văzusem că se ambalase deja, văzând că nu e rost de mare vânzare. „Păi n-am decât trandafiri la 8 lei (vis-a-vis sunt 6 lei) și crizanteme, dar de ce vă trebuie poză cu tricolorul la ora asta (era ora 13), postările s-au postat demult” (pentru ea deja nu mai era Ziua României). Prima mea ripostă din această conversație a sunat tot pașnic „postez când vreau, nu, fiecare postează când vrea, pot să postez și mâine”. Mai rotesc privirea o dată și zic „bine, mulțumesc, o zi bună”, apoi mă întorc și ies, iar, în timp ce ieșeam, afară, lângă ușă, văd vaza cu garoafe albe și roșii și extrag repede una albă „o vreau pe asta”, n-a durat decât câteva secunde și am intrat iar. Și acum spun și eu ca alții, hashtag „Doamne ferește!!!”. Ce credeți, s-a declanșat isteria... Pe un ton superior de profesor către elevul leneș, ca să nu zic de țață ordinară, a început: „De ce nu închideți ușa, este frig, e iarnă, toți clienții închid ușa iarna când intră (eu ieșeam), dacă ar face toți așa” etc. etc. La potopul de cuvinte, pe care le încasam cu uluire, la șuvoiul nestăvilit ce curgea din acea gură frustrată că e pe un cap cu „minte scurtă, poale lungi” (Eminescu), am răspuns cu un calm deja calculat „aveți noroc că sunt deșteaptă și nu vă dau replica pe care o meritați” (nu știu cât de deșteaptă sunt, dar peste ea sunt sigur și veți vedea de ce). Am așteptat să-mi vopsească garoafa, am ascultat-o „lătrând” în continuare tare, de nestăvilit și zgomotos, am așteptat să-mi dea restul, adică, am obținut ce am dorit (așadar, sunt și înțeleaptă) și cu garoafa albastră în mână (sâc, sâc!) am pus-o la punct, exact cum merita (în limitele mele, adică decent, lejer, dar ferm). Mă întreb dacă era oare conștientă de faptul că fiind patroană putea să mă refuze? E, am tăcut până mi-am atins scopul, frumos, nu?
Nu stau în țara asta pentru specimene ca ea, care cu greu pot fi numite oameni, deși, în alte contexte, când dau de mirosul banilor, aceleași specimene devin slugarnice, umile sau excesiv de amabile. Nu stau nici pentru cel de la piață care îmi pune roșii și, dacă nu sunt atentă, dă să-mi strecoare și vreo trei stricate, ca după aceea, dacă zic ceva, să mă trimită la supermarket să iau „de-alea de plastic” (ce zici de taraba cealaltă unde se joacă onest?). Nu stau nici pentru traficul demențial, condimentat din abundență cu înjurături, nici pentru oamenii care au uitat să zâmbească.
Sinceră să fiu, sunt aici, acum, pentru că acestea sunt circumstanțele în care curge viața mea. Sunt aici, în locul în care m-am născut, am primit educație, am avut cele mai multe experiențe, am iubit, mi-am construit personalitatea și mi-am urmat vocația, dar, mai ales în țara părinților și bunicilor mei. Cineva mi-a spus demult (înainte să apară melodia, cu vreo 20 de ani) că „nu m-am născut în locul potrivit.” Poate că da, poate că nu. Și, cum iubirea crește chiar dacă o împarți, mai este o țară pe care o iubesc la fel de mult și de care îmi este dor, iar aceea este Spania, limba lor am învățat-o la fel de repede cum am învățat româna, peisajele de acolo îmi stau pe retină, iar oamenii aceia calzi îmi sunt lipiți de suflet. Și acolo am iubit la fel de mult, m-am bucurat de viață, am visat, am găsit înțelegere.
Și, totuși, trăiesc aici și câteodată zic ufff. Zic uf fiindcă nu se vrea binele comun, nu se urmărește prosperitatea, ci numai binele personal (al celor privilegiați politic). Nu se vrea o poveste fericită pentru români, ci ne este arătat în continuare cel mai lung și mai greu drum (și îmbătrânim de griji, cu griji pe care alții le-au eliminat demult). Nu încurajez nici emigrarea, nici imigrarea, dacă inima ta este într-un loc, du-te acolo. Nu sunt omul extremelor, nu condamn pe nimeni și nu doresc să dirijez pe nimeni. Nu încurajez persoanele care transformă locul de naștere în valoare supremă și în privilegiu moral-ontologic (naționalismul acela exagerat). Sunt relaxată social și politic. Nu spun nimănui ce să citească, ce să posteze, unde să stea. Cred că în viață trebuie să ai o doză bună de bun simț și să lași spațiu altora. Totuși, ceea ce mi-a dat această țară și dă multor români, este profunzimea, o doză mai mică de superficialitate decât dă altora, crescuți și educați în împrejurări mai favorabile (ceea ce nu înseamnă că străini nu o au, ponderea e mai mică doar). Este acea notă în plus, exact câtă trebuie, care mă face să-i găsesc totuși scuze florăresei: era obosită, nemâncată (trecuse ora prânzului), este om etc. etc.. Bine, asta nu mă va determina să-i mai dau șansa să-mi mai vândă vreodată ceva (fie și de 2 lei) și nici să o scuz, dar pot spune, filosofic, că o înțeleg, înțeleg perspectiva ei meschină.
Așadar, vă spun „la mulți ani!” și vă rog să nu-mi replicați că „e târziu, deja s-a mai zis, s-a postat, a trecut Ziua României”, asta ca să închei într-o notă veselă (de fapt, puteți replica ce doriți). Cele bune, dragilor, iubiți pe cine vreți, inclusiv patria și nu uitați: „Patria nu înseamnă steaguri și imnuri, nici discursuri apodictice despre eroi emblematici, ci câteva locuri și persoane care ne populează amintirile și ne trezesc înduioșătoare melancolii, senzația caldă că indiferent unde ne-am afla există un loc în care ne putem întoarce.” (Mario Vargas Llosa)