chiperCugetare

Aș vrea să știu ce este dorul
Când te cuprinde-n miez de noapte
Și simți în inimă fiorul
Și pieptul tulburat de șoapte?

Și tot așa aș vrea să știu
De ce sunt stele care mor?
Ce au găsit ele-n pustiu?
De ce plâng eu de dorul lor?



Cum e o noapte fără lună?
Căci nu îmi pot imagina...
Suspin și plâng ca o nebună
Și nu văd lumea fără ea.

Iar florile de prin grădină?
Cui oare să mă închin?
Căci ele nu au nicio vină
Și totuși, nasc câte-un suspin.

Aș vrea să știu cum este ziua
Fără căldură și lumină?
Căci noaptea, totuși, are luna
Cu înfățișare de regină.

Mă tot gândesc la păsărele,
La cântul lor dezmierdător.
Ce-ar fi pământul fără ele?
Un simplu corp respingător...

Iar glasul vesel de copii
Ce parcă sun-a clopoței?
Mă tot gândesc de nu ar fi...
Săracă viață fără ei!

Ar fi atâtea ca să-nșir
Încât nu știu cu ce să-ncep.
Cu firmitura din nimic,
Cu ce-i aici, sau ce-i în cer?

Mai bine tac și mă gândesc,
Refuz să cred că nu ar fi...
De ce să plâng, să mă-ngrozesc,
Când pot prea simplu a iubi?

Atâta cÂt există stele
Nu mă-ndoiesc că pe pământ
Voi auzi și păsărele,
Dar și copii cu glasul sfânt.

Și nopți prea reci și nesfârșite,
Și zile calde, înseninate,
Și doruri grele, ne-mpărțite,
Și bucurii îmbrățișate.

Aici e lumea mea, să știi!
Așa, cu bune și cu rele,
Cu zile albe și cuminți
Și nopți adânci și grele.


                                 
                                                           Feerie

Când se vede-n depărtare
Luna calmă pribegind,
Stele viu strălucitoare
Calmul vieții făurind...   

Când un vânt ne cântă doine
Printre frunze amorțite
Și o floare se apleacă
Cu petale închircite...

Când o apă curge lin
Ca și când n-ar exista
Și mai naște un suspin
Și începe a fredona:

Când o taină prea dulcie,
Când o tragedie amară,
Râsete de veselie
Plâns cărat ca o povară...

Numai eu sunt încă trează
Stau și mă gândesc departe
Ochii mei adânc visează
Nu mai știu ce vor să caute.


Mă întreb în miez de noapte:
Ce e dincolo de stele?
Pribegesc străine șoapte
Dar m-ademenesc la ele.

Îmi susură la urechi
Fluturându-mi părul moale
Povestiri atât de vechi
Încât sunt nemuritoare.

Și-mi arată încântate
Cum dansează printre nori
Vânturile fermecate
Cu aroma ca de flori.

Și speranță și iubire
Duc pe aripile lor.
În a lor înlănțuire
Au prins dorul călător.

Și se apropie de mine
Sărutându-mă pe gură
Mă neliniștesc suspine
Mă conving, apoi mă fură.

Și mă duc în depărtări
Ca și când le-aș aparține
Pe-ncâlcitele cărări
Singură în astă lume.

Iar eu caut, nu găsesc.
Nici nu știu ce am pierdut.
Nu pot să mă liniștesc,
Ce-a fost ceea ce-am avut?

Și când zorii se revarsă
Și încep a iscodi,
Liniștea în trup se-așează,
Ochii scânteiază vii...

Totul parcă-a fost un vis
Zici că nu s-a întâmplat
Numai pieptul e învins
De un dor nemângâiat.


Întrebări mii mă frământă
Și nu le găsesc răspuns.
Vor să fugă, să tot fugă
Prea departe, în apus...

Iar eu să mă duc cu ele
Când pe cer nu va mai fi
Nici o lună și nici stele,
Niciun gând din mii și mii


Care-i drumul cel mai bun,
Încotro să mă îndrept?
Să visez ca un nebun
Sau acum să mă deștept?

Să accept cu ușurință
Fir de viață lin întins?
Să mă leg cu sârguință
De nemuritorul vis?

Și în frământări severe
Să mă sting treptat, treptat
Fără pic de mângâiere
Și obrazul rău secat.


                                        Zestre românească                                                    

Dacă vreodată te-ai gândit s-arunci un ochi în depărtare
Și printre norii făuriți de-a strașnicului vânt, suflare
Îndată vei descoperi prin miezul dulcilor pupile
Un loc de magică visare, izbit de-adâncă nesfârșire.
Numai îngustele cărări te poartă calm printre suspine
Și te îndreaptă în neștire în lumi ce parcă-ți sunt străine.
Și cum înaintezi așa, cu pașii tăi domoli
Spre lumi nemaivăzute, spre nesfârșite zări,
Privești cum se înalță ale brazilor vârfuri verzi.
Și creste se ascut albite de zăpezi.
Iar mai în vale, în tropot înfundat de copite
Cu coame suflate-n vânt, de tăciune vopsite
Fug herghelii ale cailor lunatici
Cutremurând pământul cu nervii lor sălbatici.


Apoi, prin frunzărișul legănat de vânt
Ascunse-n luminiș, stau fetele, cântând.
Și te întrebi cuprins de magică visare:
Copile sunt, zmei, ori zâne zburătoare?
Căci părul lor e spic și pielea ca de lapte,
Coroane au pe creștet, în voaluri îmbrăcate.
Să nu le întrerupi, ci să le-asculți cântând.
Sunt zurgălăi la voci și-l însoțesc pe vânt.
Și urcă-n depărtare până la sfânta Lună,
Coboară în viteză la gură de fântână
Și-ascultă rezemate-n cot un plâns de mioriță
Și se hrănesc amar cu pură suferință.
Căci omul nemilos ca să ridice mănăstire
A-nchis surata lor fără să-i dea de știre.
Și o aud jelind, iar glasul ei se duce...
Ar vrea să fugă-n lume, spre cer să o apuce.
Dar cine s-o ajute când temnița-i un zid
Nu îl străbate forța nici celui mai iubit.

La gura sobei însă, când astrul focului dispare
Se-aud povești cu tâlc și basme-nfloritoare.
Și din răcoarea dimineții, din roua cristalină
O fată mândră iese și grabnic se închină.
Ileană Cosânzeană cu mâinile spre soare
Ce așteaptă în suspine o dulce-mbrățișare.
Cosițele i-s două, cu flori împodobite
Cătrința are fire cu aur poleite.


Un zân nemaivăzut, al pădurilor copil
Iubind pe orice fată, i-așează-n piept suspin.
Strigoi nesăturat de-al pacostei melancolie
Stă-n cruci cu ochii goi, cuprins de grea robie.
Căci nu-i un făt frumos din stele, nici cel din lacrimi smuls
Lumina îl distruge, în noapte stă ascuns.
Balauri, vârcolaci și zâne din povești,
Călușari vioi și horele frățești,
Și plaiuri mult dorite de cotropitori vestiți,
Conducători puternici, de-a lor popor iubiți,
Eroii lăudați ai luptelor prea dure
Cu jertfă s-au opus de țară să nu-i fure.

Un dac cu barba-i deasă și cu căciulă-n cap
Voluminos în trup de zici că e un brad,
Un lup ce-l însoțește pe-al său iubit stăpân
Își apără pădurea, al basmului tărâm.
Și om cu om adună, vestind în depărtare
C-a transformat pământuri în România Mare.
Așa că, frați iubiți, în prag de sărbătoare,
Strângându-ne aici cu atâta încântare,
Să îi cinstim pe toți, eroi adevărați
Fiind oameni reali, iar unii inventați,
Că ne-au lăsat ca zestre atâtea povestiri
Împărtășind cu noi profundele iubiri.
Și dragostea de țară, și dragostea de frate,
Și brazii-nălțători, și râuri răsfirate,
Și pâinea coaptă-n vatră, și apa din izvoare,
Și adunarea asta, numită șezătoare.
Cu toate-s pentru noi, a noastră moștenire
Să îi slăvim cu drag în dulcea pomenire!