chiperVorbe despre şcoala mea

Nuci bătrâni îi stau de veghe
Doi cu doi, ca o pereche.
Şi prin frunza lor străbate
Cu o dulce greutate
Vânt cu şoapte-amăgitoare,
Tot torcând ca pe fuioare
Ba o voce de elev, ba a unei profesoare.

Şi cum vii încet, încet
Şi din faţă priveşti drept
Vezi un chip, icoană sfântă.


Şi de taci şi meditezi,
Mai că nu-ţi vine să crezi!
Imediat auzi cum cântă
Ba o voce de modern, ba o voce învechită.

Ziduri reci i se supun,
Geamuri nalte şi vibrante
Şi-o prezenţă de străbun
Coridoarele străbate.
Ca şi flori de ornament,
Ca şi stele luminate,
O emoţie, un fler
Peste bănci sunt presărate.

Avram Iancu Grup Şcolar
Mi-a dat zâmbete în dar,
Şi emoţie, şi teamă.
Dascăli buni am cunoscut
Dascăli care te îndeamnă
Tot să urci treaptă cu treaptă.
Şi e bine de ştiut
Că povaţa lor te-ndreaptă
Spre succesul absolut.

Eu susţin chiar sus şi tare
Dragi profesori, profesoare!
E o şcoală primitoare,
De poveţe dătătoare.
Şi o simt copleşitoare,
Caldă, tandră, iubitoare.


                                            Întrebare


Vreau să-mi spui tu mie, soare
Dacă mâine nu vei fi...
Ce va fi de mine oare?
Cine mă va încălzi?
Vezi tu cât e de adâncă
Raza ta pătrunzătoare?
Și lumina ta cea sfântă
Cât de bine-mi face oare?
Și mai știi tu soare, oare
Că nu-i chip pe lumea asta
Ca să-ți aibă asemănare?
Cum să știu eu să trăiesc
Așa simplu și firesc?
Uite! Chiar și florea din grădină
Caută raza de lumină.
Raza ta neprețuită
Ce-i cu aur poleită.
Un copil râde în leagăn
El e sănătos și zdravăn.
Pare atât de fericit!
Știi tu, soare, ce-ai cioplit?
Stai să-ți spun, nu te grăbi
Spre amurg nemărginit.
Altfel cum vei știi tu, viață
Că te aștept și dimineață?
Ai cioplit fără să vrei
Mame scumpe din femei
Și din fala ta ai dat
Greu orgoliu la bărbat.
Și ai mai pictat, să știi,
Obrăjorii la copii.
La fluturi le-ai dat culoare
Iar la flori aroma care
Parcă este o licoare.
Nu te-mbată, te-amețește
Vai! Și inima-ți răpește.
       Deci, acum tu știi, mai, soare
Ce-ar fi viața fără tine?
Inimă ce-n piept îmi moare
De-ntuneric și suspine...
Ce va fi dacă vreodată
Tu renunți să amăgești
Cu căldură lumea toată
Și refuzi să mai iubești?
Nu ți-e milă ție oare
De un suflet care-l doare?
Nu ți-e greu să vezi tot noapte
Pentru-o lungă eternitate?
Cine mă va mângâia
Dacă nu e raza ta?
Cum să văd cu ochii mei
Dacă nu-i lumină-n ei?
Cine-obrazul înflorește
Când acesta rău pălește?
Cine inima împacă
Când aceasta-i ruptă parcă?
Un gând rău mă otrăvește
Dacă soarele pălește.
Și de viață m-aș lipsi
Dacă soare n-o mai fi.
El să plece, să o facă!
Dar să vină înapoi
Stă pitit în colț de parcă
Rău i-ar face niște ploi...

Poate-ai vrea să știi tu oare?
Că ești om, nu ești un soare.
Nu ai cum să simți vreodată
Cum e lumea asta toată
Fără raze aurite
Cu căldură poleite...
Dacă ploaia mă atinge
Strălucirea brusc mi-o stinge.
Iar de noapte ce să zic?
Intru în ea, dar nu-s nimic.
Degeaba mă răzvrătesc
N-am puteri s-o cuceresc.
De-asta fug și nu m-opresc,
Altfel mâine ce-ncălzesc?
Roua dimineților?
Strălucirea ochilor?
Sau nimicul nopților?
Eu acolo nu am loc...
Sau poate nu vezi tu, oare,
Că sunt astrul cel de foc
Și-ntunericul mă doare?
Din lumină sunt făcut,
Din căldură, din iubire.
Și mă nasc din început
Pe pământ sunt dăruire.
Nu vezi floare ca să moară
De căldura mea, să știi!
Pe tine să nu te doară
dacă eu nu voi mai fi.
Plec o noapte. Nu e mult,
Dar să știi că mă întorc
Cu căldura pe pământ
Și lumina ochilor.



                                        Limbă de clopot


Cine știe ce ascunde însuși pieptul omenesc
Când pe din-afară pare mult prea simplu și firesc?
Cine știe a câta oară zidurile astea calde
Se ridică prin suspine și coboară dezarmate?
Cine știe cu ce vaiet vor s-alunge o durere,
Dar se sting și se adună și cerșesc o mângâiere?

În afară de stăpân, cine poate ca să simtă
Zbuciumul greu tulburat, des privit într-o oglindă?
Răsuflarea se agită înecată ca de-un ropot
Urlă adânc și îndelung, pare limba unui clopot
Ce străbare zeci de zări și cutremură o lună,
Însă glasul lui puternic undeva tot se sfărâmă.

Și se risipește lent ca o pulbere prea fină
Ce a căutat cândva întuneric și lumină.
Acum ce să caute ea dacă țipătul s-a frânt
Alungată dintre nori și izbită de pământ?
Ce e sufletul de om dacă nu un cânt amar
Care pare smuls cu forța de un strașnic clopotar?

Dintr-o limbă grea, ursuză, dar cu chef nebun de plâns
Tot jelind prin versuri sacre gând secret, de nepătruns.
Ce e sufletul de om dacă nu limbă de clopot
Ce se zbate-ndurerartă, prinsă-n piept ca într-un chivot?
Și rămâne o taină sacră ce se agită tot mai tare
Ca a clopotului țipăt, deși dur, el tot dispare.


                                             Sirena


Lună plină se arată și tăcerea-i de mormânt
Venus pâlpâie aproape și se uită pe pământ.
Valuri calme de cerneală vin încet unduitoare
Părăsind pe țărmul nud mii de scoici strălucitoare.
Briza mării cât cuprinde se strecoară-ncetișor
Și mângâie, și străbate fiecare colțișor.
Iar pe luciul apei mat se văd umbre, toate mute
Ce așteaptă tremurând, astrul sfânt să le sărute.

Stânci mărețe se ridică cucerind cu-a lor visare
Tot cuprinsul pământiu, dar și nesfârșita zare.
Nu e cânt de păsărele, căci de mult a adormit.
Nu e tropot de copită, din apus s-a cumințit.
Nu e nici măcar un râset, sau un plâns de vietate,
Nici o joacă de copil, nici tristeți de voci cântate.
E doar noaptea cea obscură ce se-ntinde împrejur,
Țese stele în înalturi și tăceri fără cusur.

Și când ochiul se închide, răsuflarea-i moartă parcă.
Gândul se calmează brusc, legănat ca într-o barcă.
Nu-i bătaie de aripă, nici oftat cuprins de jale.
Dar un susur tot se-aude cu ecou prelung în mare.
Clipocit sever de apă, spuma risipită-n stâncă,
Scoicile sunt sparte brusc cu un țipăt ca de sticlă.
Și-un miros de alge vii și de perle de cleștar
Se înalță în văzduh și se-afundă-n mare iar.

Valurile cresc gigante și se sparg de țărm furioase,
Vântul întețit tot ceartă frunzele ce fug fricoase.
Și-n această nebunie ce te lasă tulburat,
Valurile se despică și-ntr-un magic fluierat
O ființă lucitoare se ridică-n raza lunii
Și în jurul ei se-nvârt, ca în horă toți delfinii.
E curioasă, dar timidă. Se ascunde între pietre
Lumea-ntreagă ar vrea s-o știe, dar pe ea cine o vede?

Stea de mare are-n frunte și perluțe între plete,
Solzi pe umeri lucitori, gesturile-i sunt cochete.
Unghiile ca o mirază, chipu-n ele și-l ghicește
Știe bine că pe om, dintr-odată îl prostește.
Și se simte ea dorită de cei care au picioare
Gândul lor dezmierdător, e curprins de grea visare.
Și o cheamă, și o caută, și o strigă pe-al său nume.
Ei fantastică o găsesc și sirenă i se spune.

Cântă dulce, ca o mierlă, chiar acolo-n depărtare
Versuri mistice, secrete, nostalgii sfâșietoare.
Simte o patimă în piept, dar nu este un păcat.
Nici nu minte, nu ucide, nici măcar nu a furat.
Dar ar vrea ca să răpească și să țină-n a sa palmă
Inimă umană, caldă, și cu cântec s-o adoarmă.
Și mai vrea ca să sărute gură dulce și fierbinte
Și în ochi plini de lumină, drăgăstoasă să se-alinte.

Ar mai vrea să rupă flori ce la soare se deschid.
E sătulă să le vadă doar boboci în asfințit.
Pe câmpii ar vrea s-alerge și la umbră de poiană
Să își plece mândrul creștet, să-și așeze o coroană.
Și să simtă cum dezmiardă pânza rochiei suavă
Pielea sa de lapte parcă, de la soare atât de caldă.
Să o gâdile în talpă iarba verde-n luminiș
Să se legene pe vițe ca pe-un dulce legănuș.

Dintre toate astea multe, ar alege ochii lui
De-o culoare ca a ierbii. Sau poate a smaraldului?
Să-i sărute pleata neagră și să-l țină-n brațe strâns.
Ea, să îi cânte la ureche. El, oferindu-i un surâs.
Și așa să-i treacă ziua, îmbătată de amor.
Nici nu-i pasă de durerea provocată de fior.
Nici de tulburarea dulce, urma dorului nebun,
Nici de firea ei prea slabă, peste care e stăpân.

Dar acestea-s pentru alții, vai de ei ce norocoși!
Nu au coadă ca un pește și nu sunt alunecoși.
Părul lor nu-i plin de alge și de scoici precum cleștare.
Au veșminte felurite, nu ca ea, spumă de mare.
Și le cântă instrumente și iubesc pe orișicare...
Ei îi cânt-o scoică dură, o adâncește-n disperare.
Și o-ndeamnă să iubească tot ce nu i se cuvine
Să poarte în piept durere, să nu știe cum e bine.

E geloasă pe-a lor lume și ar vrea s-o cucerească.
Și invidia o roade. Greu îi e s-o stăpânească.
Ochii negri îi îneacă în șiroaie reci de lacrimi
Iar fărâma ei de suflet e afundată-n mii de patimi.
Și suspinul greu, amar, o coboară, o-njosește.
Zâmbetul acum se stinge, veselia îi pălește.
Și se-afundă iar în mare, îmblânzind astă natură
Ce adoarme liniștită sub un clar prea sfânt de lună.