chiper2Ce ciudat este să te ştii singur în lume, mai ales atunci când ai beneficiat de atingerea şi protecţia unui înger! Iar când acesta te părăseşte brusc, lumea se sfârşeşte pentru tine, păşeşti neputincios înapoi, vezi cu proprii ochi cum marele tău castel de nisip clădit cu atâta ambiţie şi dăruire, se destramă suflat doar de un vânt, împrăştiindu-l ca pe o pulbere oarecare în zeci de zări diferite, de unde nu mai poate fi recuperat, adunat în pumnii tăi, ieri puternici şi calzi, azi tremurători şi reci.
    Doamne! Acum, mai mult ca niciodată îmi întorc faţa spre Tine şi îţi vorbesc încet, dar apăsat, de glasul meu interior atârnând o tristeţe fără margini, tragedia aleasă de un crud destin şi singurătatea atât de nemiloasă care izolează, respinge şi îngroapă în pământul umed şi întunecos orice victimă prinsă în lanţurile sclaviei.
Să vrei să ajungi până la nori, e o dorinţă înţeleaptă, pentru că acolo poţi găsi ceea ce nu găseşti aici, pe pământul bătătorit, mângâiat de umbre fantasmagorice care adesea înşeală.

Fac din noi, oameni veseli şi curioşi, doar nişte umpluturi cu ochi plânşi, pesimişti, fricoşi. Acolo lumina e sfântă, nu se stinge niciodată, căldura dezmiardă, nu sufocă, păsările îngână preludii înduioşătoare ce străbat văzduhuri şi înconjoară pământul, glasul nu le este frânt de armă.

Acolo fluturii te răcoresc ca un evantai de puf uşor, nu stârnesc melancolia mută, teama încătuşată şi pericolul ascuns după o mască falsă, în stare să răstoarne lumea. Poţi obţine fericirea deplină, lucru care aici, pe pământ, nici nu îndrăzneşti să ţi-l imaginezi, pentru că de fapt, nu există.

Norocul e ca o pană smulsă din aripa unei zburătoare care trebuie să ajungă mai departe decât îi este scris. Câteodată zborul îi este lin şi lipsit de pericole. Coboară încet, abia mişcându-se, gâdilată de soare, răsfăţată de brize suave, plutind lin şi nefiresc de uşor. Apoi brusc, plutirea calmă i se curmă, e prinsă de curenţi reci care o tulbură, o răstoarnă, o răsucesc în fel şi chip. Pana îşi pierde echilibrul armonios, pare să se prăbuşească, aşteaptă în zadar salvare, căci hăul larg şi cavernos deschis în faţa ei îi promite pieirea. Şi tot calmul se destramă la fel ca un fir de aţă de căpătâiul căruia se trage repede, cu spor, până ce se descoperă celălalt capăt, până ce se aşterne brusc nimicul pustiu şi respingător. Astfel, norocul e acea pană care plutind în aer, ne cade la picioare. Tindem să îl apucăm între degete, însă puţini ştiu ce să facă cu el. Unii îl apropie cât mai mult de suflet, alţii îl îneacă în lacrimile bucuriei, în timp ce alţii îl strivesc sub talpă, trecând nepăsători înainte.


- Micuţă balerină… tresar surprinsă, sau poate înspăimântată la auzul vocii lui, deşi mă aşteptam să îl întâlnesc mai devreme sau mai târziu. Cerurile parcă se deschid în acel moment, lumina lor revărsându-se peste chipul meu copleşit de imaginea hilară ce tremură sacadat de fiecare dată când ramurile gârbovite ale arborilor din jur se înclină în faţa vântului. Parfum de floare răzbate prin negura invernală îmbibându-se în pielea mea dintr-odată lovită de paloare. Dorinţa de a absoarbe acea mireasmă devine sufocatoare, stârneşte lacrimile pe care le cred statornice între pleoape, însă ele îşi dau drumul şi se prăvălesc în abisul pieptului meu acolo unde devin un nimic absolut. Ridic privirea evitând statuia de piatră ca să ghicesc prezenţa lui Dragoş undeva în jurul meu. Spre marea mea mirare, văd stelele licărind deasupra capului meu cu un calm nefiresc prelungindu-se până la podelele lucioase călcate de balerine. Aroma a floare se risipeşte speriind sufletul din mine, trezindu-mă din apatia greoaie pe care o tânjesc cu umilinţă. Tresar sufocată de glasul instructorului care îmi urează bun venit într-un fel înviorător, îndepărtându-mă de iarna prin care s-a rătăcit Dragoş. Aş vrea să pornesc pe urmele lui, să îl caut şi să dau de el aşteptându-mă cu zâmbetul pe buze, însă imaginea i se risipeşte precum un Luceafăr dezmierdat de răsărit...

Fericirea e tot atât de durabilă precum o clipire a pleoapelor. Ea vine uşor, se lasă peste noi ca un voal delicat de mătase, ne gâdilă pielea, trezeşte fiorii răsfiraţi într-o pulbere rece, dar sclipitoare. Alunecă prin noi, prin sufletul nostru, prin inima noastră îmblânzind acele zile în care arşiţa ne calcinează trupurile, ni le seacă până devin lut sfărâmabil.
Atunci când eşti fericit, parcă şi luna capătă altă culoare. O vezi cu alţi ochi. Nu te mai sperie, nu îţi mai provoacă repulsie şi nici nu te mai tulbură în cele mai târzii ceasuri ale nopţii, ci dimpotrivă. Pare că suflă nestingherită peste tine candoare de zeiţă, că te binecuvântează, că îţi luminează căi pe care până atunci le credeai de nestrăbătut. Chiar şi viscolele ce troienesc sentimentele făcându-le crude, se transformă în zefiruri ce stârnesc lacrimi de fericire dându-ţi impresia că pluteşti, că nu mai eşti tu, ci altcineva străin cu puteri necunoscute care se crede în stare să atingă cerul, să-i simtă textura mătăsoasă, să îi absoarbă puritatea şi să se prefacă într-o picătură de rouă.
Atunci când eşti fericit, stelele parcă se înmulţesc în fiecare noapte. Toate sclipesc pentru tine ca adevăraţi luceferi ce-ţi promit nemurirea şi îţi scriu numele ridicându-l din praful şi pulberea ţărânei, în slava şi prosperitatea cerului. Ele nu ştiu să sufere atunci când tu decazi şi te pierzi în tuneluri de dezordine şi frământări, ele ştiu doar să strălucească mai tare şi mai tare atunci când viaţa îţi surâde. Ele nu ştiu ce sunt părerile de rău, nici ce este eşecul, nici măcar ce înseamnă iubirea. Chiar dacă stelele strălucesc pentru iubire, iau chipul şi asemănarea iubirii, îmbrăţişează iubirea, ele nu ştiu ce înseamnă acest sentiment…
…Pentru că ele sunt reci, corpuri pale, cu viaţă molatică, inertă, astre nemângâiate şi nesărutate.

- Karina…
Auzindu-mi numele rostit de el, îmi pare că un înger cântă melodios, cristalin, aducând pe umerii mei rotunzi şi moi o tresărire dulceagă, ca un strop de vin căzut în neştire pe două buze însetate. Măresc ochii fără să mă întorc spre el. În ei înoată incitaţia şi dorinţa fierbinte de a-i săruta gura moale şi caldă. Strâng pumnii încercând să îmi abţin gestul atunci când el şopteşte mai departe:
- Eşti fericită?
În acest moment încerc să opresc timpul în loc. Alung gândurile. În faţa ochilor mei creez imaginea lui perfectă. Palpitaţia simţită atât de dur în adâncul inimii mă sileşte să oftez. Degetele îmi tremură când el mă atinge, când îmi străbate braţul gol, ajungând până la umăr. Lacrimi, multe lacrimi aş vărsa ştiindu-l lângă mine, auzindu-l cum respiră, urmărindu-l cum clipeşte, ascultându-i vocea calmă, bărbătească.
De atunci m-am întrebat mereu dacă sunt fericită. Am căutat stelele acelea care se nasc din nimic una după alta într-un timp nefiresc de scurt, care sclipesc voios gâdilindu-mi sufletul. Am căutat luna copleşitoare coborâtă deasupra capului meu, îmi era dor mereu de vânturile cântătoare venite parcă din elizeul mitologic, acolo unde răul nu te poate atinge nici măcar cu răsuflarea lui otrăvită.
- Tu eşti fericit? am întrebat atunci dornică să aflu dacă el înţelege şi poate defini această senzaţie. El a râs. A dat din umeri şi şi-a plecat capul evitând să se mai uite în ochii mei.
- Am tot ce îmi doresc. N-aş vrea să cer prea mult. Nu vreau să fiu lacom…
I-am mângâiat obrazul cu două degete timide, temătoare ca nu cumva gestul meu să îl sperie şi să mă respingă.
    Îmi privesc degetele acelea care ştiau să îi mângâie obrazul atât de duios. Azi îmi par îngheţate, mimează gingăşia, îi poartă aroma sfredelitoare pecetluită într-o taină profund ascunsă ca nimeni să nu o găsească, nimeni să nu o răpească. Degetele îmi cad în poală peste voalul rochiţei. Străvezimea lor se contopeşte cu cea a materialului adoptând aceeaşi culoare trandafirie a petalelor de floare încălzite de lumina dimineţii.

- Dragoş, şoptesc a mia oară cântându-i numele cu o fericire nemărginită în sufletul meu copilăros.
- Hmm, cântă şi el a mia oară, lărgind zâmbetul pe buzele atât de calde, atât de vii. Tot a mia oară îndrăznesc să îi cuprind faţa în palmele mele umezite de emoţii. Senzaţia aceasta îi dă lui o stare de bine, îl linişteşte ştiind că eu mă tulbur de fiecare dată când mă uit în ochii lui de abanos, prin care domneşte o noapte eternă, una pe cât de sfredelitoare, pe atât de dorită, de dulce. Faptul că îi simt obrajii cu barba abia crescută pe pielea mea fină şi moale, că mă bucur de răsuflarea lui aromată şi săţioasă şi că îi aud vocea ce-mi face inima să tresalte, pentru mine este o binecuvântare, o dorinţă arzătoare îndeplinită pe neaşteptate, un bine căzut asupra mea ca o alinare după o eternitate de chinuri şi suferinţă.
- Dragoş, îngân din nou tresăltând când buzele mele îi pronunţă numele, azi te-ai adâncit într-o beatitudine neobişnuită.
- Da! Sunt beat, şi râde cu poftă. Cele două cupe cu vin pe care le băuse cu plăcere păreau prea mult pentru el, recunoscând singur asta. Numai eu îl vedeam adâncit într-o stare de fericire deplină. Pe mine însă nu mă deranja, iar el nu se simţea inhibat în faţa mea, azi lăsând loc pentru lucrurile pe care nu le făcea niciodată, pentru comportamentul pe care nu îl avea niciodată.
- Din cauza asta pot să-ţi spun orice. Mâine nu îţi vei mai aduce aminte de nimic…
- Eşti laşă. Dragoş închise ochii oftând. Nu mă săturam să îl privesc, să îl admir stând rezemat de clădirea din spatele lui, nu-mi venea să cred că e acolo cu mine, atât de aproape, atât de real.
- Ştiu că sunt laşă. Nu am curajul să îţi spun cât de mult te iubesc. Căci, într-adevăr, nici nu îţi poţi da seama ce sentimente dulci şi totodată crude ai presărat în sufletul meu. M-ai blestemat să te iubesc tot mai mult pe zi ce trece, să fii în gândurile mele zi şi noapte, să nu mai am linişte… Ce fel de vrăjitor eşti tu? Unul fără inimă? Fără milă?
- Egoist, gelos, invidios şi lacom…
Râse din nou. Abia apoi deschise ochii, privindu-mă printre genele lungi şi dese. Se uita la mine lung, pătrunzător, răscolindu-mi simţurile, făcând ca fiori îngheţaţi să-mi străbată pe sub piele, scuturându-mi umerii, silindu-mă să îngenunchez în faţa lui înfrântă, pe de-a-ntregul cucerită.
- Te iubesc, Dragoş, am mărturisit apucându-l într-o îmbrăţişare strânsă. Te iubesc, dar asta nu o vei şti pentru că mâine nu îţi vei mai aduce aminte de nimic.
- Ştii de ce m-am îmbătat? întrebă în cele din urmă când tăcerea ne subjuga la fel ca pe doi robi căzuţi în mrejele ei. Zâmbetul îi dispăru de pe figură, acum era din nou serios, aşa cum îl descopeream cel mai des, iar privirea i se adânci, înfiorându-mă. În pupilele sale domnea bezna cea mai adâncă în care te pierdeai pe veci, din care nu mai voiai să scapi sub nici o formă. El oftă, iar gestul lui mă lovi drept în inimă, săpa adânc încercând să pătrundă, să îmi sfarme puterile. Am negat, nerăbdătoare să aflu ce îi trece prin gând. Degetele lui fine plimbându-mi-se pe obraz deveneau o adevărată şi sinceră mângâiere.
- Ca să uit de tine.
Am tresărit.
- Ca să trezesc demonii mizerabili din mine. Aceştia să născocească rele despre tine, să afle un motiv pentru care să te urăsc, iar dacă nu se poate întâmpla aşa, măcar să îl născocească. Să mintă despre tine ca să încep să te detest, să te resping şi să fug de tine ca un nebun…
Niciodată nu a putut să ducă la bun sfârşit acest plan, să îşi îndeplinească această dorinţă pentru că, de fapt, el nu îmi dorea răul, el voia acest necaz asupra lui. Dar îngerilor nu le este dat să sufere. Ei sunt prea plini de lumină ca să se chinuiască, să târască în urma lor păcatele omenirii.

Pe masa de lucru, închise într-un dosar, o serie de desene făcute în creion, reprezentau în mare parte ceea ce noi discutaserăm în trecut.
- A sădi un pom... arătă cu degetul pe hârtie un copac bătrân, cu crengi înfrunzite, ramificate, noduroase, dând impresia că este real. Respirând profund, aveam senzaţia că îi simt aroma a proaspăt, a verde umed şi rece la fel cum se întâmpla atunci când colindam pădurile din jurul casei. Faptul acesta mi-a stârnit zâmbetul pe buze. Doar acel gri de cărbune îl vopsea de la tulpină şi până la cea mai pierdută frunză alcătuindu-i umbra dedesubtul coroanei, o umbră pe care, dacă aş fi atins-o, aş fi luat-o pe propriile degete. Bănuiesc că nu este o dorinţă ci mai degrabă o faptă, o obligaţie. Pentru copiii noştri, ca să poată trăi sănătoşi, sădirea copacilor e necesară. Copacul în sine e necesar, alcătuieşte lumea, deci trebuie protejat, înmulţit, respectat. Pentru un amator ca mine însă, sigur rămâne o dorinţă. O lăsă deoparte şi cotrobăi, oprindu-se la alta. A scrie o carte... pe coala de hârtie avea desenată o carte cu paginile deschise la jumătate. Un şnur lung, împletit cu măiestrie, o străbătea de la un capăt la altul, aşezat pe mijloc. Trecu degetul peste desen, continuând: Nu înseamnă neapărat a mâzgăli cu cerneală. Viaţa noastră este o carte şi cuvintele pe care le cuprinde pe fiecare pagină nu sunt decât existenţa noastră pe acest pământ. Faptele noastre rămân pe veci în lumea asta, sunt importante, de aceea trebuie neapărat să comitem cât mai multe fapte bune. Omului îi place să fie lăudat, să se amintească despre el în veacurile ce vor urma, astfel, pot spune că o carte stimulează omul să fie mai bun. Pentru cei care nu se mulţumesc doar cu atât, sigur că a scrie se transformă în dorinţă. Ei vor stelele descrise pe hârtii, vor vise descifrate, vor destine alese şi modelate după placul lor. Ei se numesc scriitori şi sunt la fel de ciudaţi ca şi oamenii de ştiinţă. Experimentează din orice, de toate, tot ce pică în mâna lor. Am râs amândoi amuzaţi făcând în aşa fel încât casa să răsune de veselie, să se trezească din acea stare parcă prea tihnită. Cel mai bine este că ei văd lumea altfel, diferit. Ei sunt diferiţi, sfârşi sigur pe el că avea dreptate.
- Şi tu eşti diferit, eşti pictor… Nu vezi lumea altfel? Căci eu ca balerină, atunci când dansez, te asigur că văd lumea altfel.
Auzindu-mi vorbele, rămase pe gânduri. Clipi lent o dată, apoi încă o dată. Mă uitam la el urmărindu-i gesturile, aşteptând în tăcere să continue discuţia, să mă aprobe, simţind că, dacă nu o face, mă dezamăgeşte. Eu voiam ca el să fie altfel, aşa cum voiam ca eu să fiu altfel. Îmi doream ca noi să fim altfel, diferiţi, mai bine străini în această lume, musafirii ei decât simple persoane, gazde care nu au nimic special, care urmează firul vieţii normal, fără să devieze cărarea lăsată de Dumnezeu, fără să încalce reguli stupide, gazdele lumii supuse. Eu doream ca noi să nu fim supuşi ci să sfidăm puterea, slăbiciunile şi să ne înfruptăm singuri dintr-o altă putere, să avem alte slăbiciuni smulse dintr-un destin unic, lăsat de univers. După ce mi-a fluturat hârtia în faţa ochilor deşteptându-mă, a murmurat:
- A da viaţă unui copil, doi sau chiar trei... este de fapt o necesitate cerută de natura noastră umană. Nu există dorinţă aici. Eu la rândul meu, prin faptul că am primit viaţă, sunt dator să ofer viaţă. Ţinea în mână un desen foarte ciudat. Trei copii, dintre care doi gemeni şi o fetiţă puţin mai mărişoară, aşezaţi unul în spatele celuilalt, se uitau fix la noi cu figurile serioase, întrebătoare. Purtau câte o cămaşă lungă ce le venea la nivelul gleznelor, lăsând să se vadă doar tălpile desculţe. Erau atât de reali, de vii, încât îmi era imposibil să nu suspin după imaginea lor. Îi cunoşteam. Erau copiii din grădina lui Dragoş. Erau copiii lui.

În acea perioadă a fost prima dată când mi-am cumpărat o floare. Da. Un boboc de trandafir vişiniu. Un boboc la care mă uitam cu ochi răutăcioşi şi îmi doream să îl strivesc în pumn ca pe un lucru lipsit de viaţă. Raţiunea mă bloca însă, căci nu sunt o criminală. L-am pus într-o vază fără apă, chiar pe noptiera de lângă pat, unde lumina era slabă. L-am urmărit zile la rând schimbându-se. Prospeţimea îi dispăruse şi bobocul acela parfumat emana doar dorinţa fierbinte de a-i veni sfârşitul cât mai repede. Râdeam nemiloasă în sinea mea, bucuroasă parcă pentru faptul că în sfârşit mai exista cineva care să simtă ce simţeam şi eu. În nebunia mea îl auzeam cum strigă disperat după ajutor, dar nimeni nu apela la chemările sale, înăbuşit de circumstanţe. Frunzele îi căzuseră una după alta desprinse după un proces lung şi chinuitor, lăsând în urma lor un schelet de floare torturată pe nedrept. Numai spinii rezistau deşi îşi schimbaseră culoarea. Dar ei rezistau pentru că în interiorul lor zace furia trandafirului şi ca orice sentiment negativ, furia rezistă şi rezistă atinsă parcă de putere divină. Apoi, au căzut şi petalele învineţite de chin. Una câte una, până ce nu mai rămăsese nimic din el, doar lujerul lemnos, sec, care dintr-o culoare verde, devenise pământiu.
M-am gândit aşa: dacă acel trandafir era cu mult mai mic decât mine şi i-a trebuit atâtea zile să moară, cât îmi va trebui mie? Luni? Ani? Oftam gemând de durere la gândul că voi fi torturată ani de zile de suferinţa aceea atât de amară. Niciodată nu mi-au plăcut gusturile amare. De ce ar trebui să le suport acum, ştiindu-se acest lucru? Pur şi simplu eram sclava vieţii. Totul era contra mea şi ordinea în care se întâmplaseră toate până în acea blestemată zi de iarnă, s-a pierdut ca în negura unor zori îmbăiate în cerneală.

- Dragoş...
Aud un ecou slab:
- Da, micuţa mea balerină...
Ha, ha! râd în adâncul meu. Mă aplec peste mormânt şi îmi sprijin capul pe braţe. Sărut marmura cu buze uscate, însetate de dorinţă. Încerc să gândesc rezonabil. E imaginaţia cea care încearcă să îmi facă pe plac. Deşi nu îmi convine prea mult, accept ca această imaginaţie să zburde liberă în jurul meu. Decât tăcere, mai bine imitare. Şi stând aşa, cu capul plecat peste braţe, vorbesc cu el:
- Mă întreb: de ce acum suntem atât de departe unul de altul şi de ce ne privim din colţuri opuse scufundaţi în obscuritate şi tristeţe? Mă întreb: de ce nu încercăm să ne atingem şi să ne îmbătăm cu sărutări pătimaşe, ascunzându-ne în noapte ca după baldachinul unui pat regesc?
Mi-l imaginez ridicând din umeri gata să îmi mângâie creştetul capului, dar vorbele mele par să îl oprească cu mâna suspendată în aer, încruntându-l:
- Mă întreb: de ce am crescut atât de mult încât între noi să se interpună atâta seriozitate, răceală, orgoliu şi respingere? Nu era mai frumos când ne iubeam inocenţi, fără să ţinem cont de restul lumii?
El îşi pleacă capul în imaginaţia mea, şi aprobă, dezamăgit. Tristeţea din ochi îi scânteiază amintind de regrete.
- De ce oare considerăm faptele rele ale celor mici minuni, iar pe ale noastre, celor mari, greşeli?
Dragoş suspină, iar rafala izbucneşte violent fluturându-mi şuviţele de păr. Nu ridic capul de pe braţe, simt cum lacrimile mi se pierd pe piatra rece a mormântului. Îngerul se cutremură speriat, dar eu continui cu întrebările:
- De ce nu mai credem că furtuna e aducătoare de dragoste şi o învinuim de dezastre şi ne temem de ea ca de moarte? Nu-i aşa că numai noi suntem vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă? Noi ne-o facem cu mâna noastră…
Vocea mi se stinge frântă de durere. Trag aer în piept încercând să îmi adun puterile. Dragoş întinde iar braţul gata să mă atingă, dar vocea mea îl întrerupe:
- De ce nu mai considerăm leagănul aripile inocenţei noastre şi îl respingem de parcă ar fi o armă care ne-ar distruge, îndesându-ne într-un mâl vâscos şi înecăcios?
Umerii lui Dragoş saltă de durere şi măreşte ochii aţintiţi asupra mormântului în care el se odihneşte.
- Îţi aduci aminte când spuneai că iubirea nu este un păcat?
El aprobă cu o vagă speranţă sclipindu-i în pupilele de abanos.
- De ce acum ne condamnă la nefericire? De ce am văzut în lucrurile frumoase doar şanse de izolare şi respingere şi am renunţat să mai căutăm miezul dulce ca cel al unui măr?
Pentru că el nu reuşea să îmi răspundă, pierdut parcă în gânduri, am încercat să aflu singură adevărul:
- Să fie că am îmbătrânit? Să fie că nu ne mai iubim? Că nu mai ştim să primim dragostea şi duioşia în piepturile noastre omeneşti? Să fie că focul mistuitor ne arde acum cu adevărat?
Dragoş îşi duce mâna în sfârşit spre el şi îşi îngroapă faţa în palma lui de marmură, îngerească, diafană, care pur şi simplu se spulberă în aer dacă încerc să o prind ca să o mângâi sau măcar să o ating.
- Plângem după ce a fost al nostru fără să putem recupera ce am avut… Mai ştii ce ne-a aparţinut?
Ca şi când el ar scutura din cap că nu, eu am dezvăluit:
- Şiruri de mărgăritare colorate de fericire, noroc şi iubire… Dar mai ştim câte am avut? Vom şti câte trebuie să recuperăm?
Îngerul oftează melancolic în timp ce eu, după o tăcere prea adâncă ce nu îşi avea locul între noi, am şoptit:
- Te iubesc, Dragoş!
Suspin cu sufletul părăsit de îngeri. Nu îmi mai simt obrajii umflaţi din cauza gerului şi a lacrimilor. Buzele mi-au amorţit, dar găsesc puterea să îi mai spun încă o dată ce simt:
- Te iubesc, dragul meu Dragoş!
- Şi eu te iubesc, micuţă balerină!
Zâmbesc. Nu cred că e rău. Chiar şi fantasma lui ştie că acesta este adevărul, nu o minciună strecurată între noi de intenţiile necurate ale altora. Renunţ la răsuflarea mea umană pentru a-l mai auzi o dată, dar în locul vocii lui serioase, dau peste glasul etern al vântului şi oftez împăcată că Dragoş a plecat undeva între pământ şi apă...



Proză scurtă:

                           Şi marea ştie să cânte romanţe


Auzise telefonul sunând în repetate rânduri parcă mai grăbit şi mai agitat ca niciodată, de aceea scăpase cheile din mână şi se grăbi să le adune de pe trotuar. Ştia că liniştea lui depinde de vocea ei, aşa că, răsuflă adânc până ce aerul îi îngreună pieptul şi ridică spre fereatra de la primul etaj chipul tânăr cu trăsături fine de femeie. O lăsase deschisă la fel cum o făcea în fiecare zi de un an întreg, indiferent de vreme. Ţârâitul telefonului radia ca notele muzicale scăpate din mâinile ei în vremea când era doar o copilă mică şi voioasă, doar că acum denota o nerăbdare melancolică, nu plină de energie ca în acele timpuri.
Tremura. Îi tremurau şi degetele de atâta nerăbdare, de atâta cruzime câtă zăcea în ea, dornică să alerge pe scări, să descuie uşa apartamentului şi să răspundă în sfârşit. Ştia cine este dincolo de fir, de aceea, în momentul când ridică receptorul, faţa i se lumină. Ar vrea să râdă, însă e încolţită de tristeţe, ar vrea să plângă, dar nu îşi poate dezamăgi musafirul de dincolo de fir. Nu îi rămâne decât să tacă, să asculte răsuflarea lui adâncă, incitată din cauza momentului, din cauza întâmplării ce avea loc.
Liniştea din jur era deplină. Punea stăpânire chiar şi pe priveliştea din fereastră. O privelişte a oraşului scăldat în cele mai târzii ore ale amiezii, lovit de arşiţa verii, străbătut de vânturi prea calde, secetoase şi totuşi plăcute, dorite. Putea să asculte briza dulceagă ce se ridica până la etajul ei, doinind calmă, anunţând apusul ce se ivea deja printre două fâşii de nori răsfirate în orizont, alungite până la epuizare, dând impresia că vor cuprinde întreaga suprafaţă a pământului. Printre zidurile încinse, se ivesc valurile mării, pe alocuri trasate de contururi ca de cretă, îngroşate parcă de mâna iscusită a unui artist. Încet, stătătoare precum timpul acela ciudat, neobişnuit, care pare să nu mai treacă, nişte bărci albastre pluteau deasupra apei.
Un zâmbet cald îi apăru pe buze. Dacă el ar fi acolo să observe plăcerea, să-i ghicească fericirea pecetluită adânc în sclipirea ochilor, atunci orice îndoială ar pieri, orice întrebare la care nu i se poate afla răspunsul, s-ar risipi ca suflată de vânt.
— Iar te-ai grăbit pe scări, nu-i aşa?
— Era nevoie… neapărat, a mărturisit atunci, tresărind la auzul vocii lui.
— E a 365-a zi în care vorbim la telefon…
— Deja îmi pare o eternitate, şi lacrimile îi scăpărau limpezi, dar amare pe dunga subţire a pleoapelor. Se rezemă cu spatele de perete şi se lăsă uşor, uşor, până ce se ghemui pe podea. De acolo, suspina delicat ca nu cumva să fie auzită. Închidea ochii din când în când pentru a readuce în faţa sa imaginea marinarului plecat departe. În acea zi a despărţirii lor, stătuse între alţi oameni disperaţi, urmărind toţi cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, cum iubitul ei, fiii, nepoţii şi taţii acelor persoane din jur se îmbarcau în vapor pentru deplasarea în larg. Îl văzuse şi pe Bruno cu botniţa pusă, privind spre ea, zvârcolindu-se lângă stăpân de parcă dorea să rupă lesa şi să se întoarcă în braţele ei calde, dătătoare de iubire. Aşa au plecat pe marea lungă şi lată şi au lăsat-o singură, doar în compania gândurilor, uneori prea adânci, prea neliniştitoare.
— Cum eşti azi? îl întrebă în momentul când o umbră mată, distorsionată încerca să ia înfăţişarea iubitului ei. Era foarte greu să îi desluşească ochii, să-i citească în pupile viaţa prea râvnită şi pacea mult aşteptată, încât i se părea că veşnic nu va ajunge atât de departe.
— Pot spune că bine. Azi mult mai bine, deşi, trebuie să recunosc că nu e acelaşi lucru ca atunci când sunt acasă. De exemplu, azi, când s-au auzit bombardamentele în cea mai îndepărtată zonă, chiar şi aşa,  pământul s-a cutremurat. E dureros să se cutremure pământul. Îţi dai seama ce răni adânci i se provoacă, ştii că suferă, iar valurile, se agită în aşa măsură că am impresia că vor răsturna barca. Şi plâng amar, cu un glas bizar a cărui ecou se duce şi se tot duce, spărgându-se de stânci prea dure, lipsite de interes. Auzi toate acestea cu fiorii răsfiraţi prin trup, dar eşti extrem de neputincios. Un nefericit neputincios. Nimic nu poţi face…
— Iubitule, îl întrerupse atunci cu vocea plină de viaţă, o voce falsă, ca să îl inducă în eroare, pentru că numai ea ştia cât de apăsătoare devenea suferinţa, cum îi măcina trupul până la nimicire. Ea voia însă să îl încurajeze, să-i dea putere. Atunci când se aud bombardamentele, gândeşte-te că tună. Imaginează-ţi că eşti acasă, că de aici, din fereastra apartamentului nostru se vede văzduhul tulbure, iar cerul este sfâşiat de fulgere şi marea dansează un vals tulburat de sentimente. Îţi imaginezi?
— Încerc, doar că…
— Imaginează-ţi, te rog! Simte mirosul proaspăt al stropilor de ploaie ce cad pe pervaz. Tu întotdeauna ai adorat sunetul lor lovind ferestrele. Urmăreşte praful ce se risipeşte sub toropeală, numără valurile de nori ce par să se coboare peste oraş… Toţi oamenii au umbrele, iar clădirile… Clădirile şi-au schimbat culoarea. S-au împrospătat dintr-odată după zile îndelungate, calcinante care le-au transformat în pietre seci, prea albicioase, deşertice. Iar marea, iubitule? Marea cântă, nu urlă. Valurile ei se unduiesc în ploaie, unindu-se cu stropii ce cad din cer, iubindu-se pătimaş aşa cum noi ne iubeam în serile fierbinţi în bărcuţa din larg.
— Ce bine ar fi acasă, iubito! Ce bine ar fi dacă furtuna de vară s-ar dezlănţui în momentul acesta, iar noi amândoi, culcaţi în barca de pe valuri, ne-am ţine în braţe şi am face dragoste… Totul ar fi prea bine, prea frumos…
— Cum e acolo? îndrăzni să îl întrebe când simţi că tăcerea sa se prelungeşte şi devine neplăcută. Auzea ceasul ticăind pe un perete de lângă ea. Anunţa timpul ce venea şi se ducea poate fără grabă, sau poate prea repede ca să poată fi controlat. Aducea cu el momente ce îmbătrâneau trupurile şi chipurile de lut şi învecheau lucrurile, silindu-le să cedeze sub gârboveala minutelor scurse. Auzea ecoul fantasmal al pianinei din colţ, plutind în aer cu veşminte vaporoase fluturate subtil de curenţi strecuraţi pe sub uşile locuinţei. Se apropiau de ea, i se încâlceau prin şuviţele de păr făcute inele, îi şopteau imnuri calde în urechi, îi gâdilau pielea fină şi catifelată, străbătând veşmintele până ce fiorii, atât de tăioşi, de reci, de insuportabili, îi scuturau umerii. Abia atunci revenea la acest prezent pustiit de frumuseţe şi tresărea când vocea lui revenea fermă prin telefon, dar tristă, melancolică, de parcă ştia prea bine că această distanţă aduce boala şi în final, moartea.
— Închide ochii şi încearcă să-ţi imaginezi, o îndemnă el, cedându-i vocea. Îi tremura precum preludiul inocent al păsărilor.
Fata stătu pe gânduri. Închise ochii, aşa cum o învăţă el. Şi când pleoapele începură a-i tremura, el vorbi pe un ton scăzut, afectat:
— E greu aici pentru că cerul nu e înnorat din cauza ploii care se apropie. Nu! El este înnorat din cauza tragicelor evenimente care au loc acolo. Pământul nu e inundat din cauza ploii, bălţile nu se înşiră pe asfalt din cauza fenomenului acesta atât de iubit, ci din cauza sângelui vărsat de atâţia nevinovaţi. Păsările nu cântă voioase, nu înveselesc orele amiezii. Din contră, tăcerea e de mormânt. Uneori sapă gropi, alteori le astupă cu ţărână rece, umedă, putredă. Acolo nu sunt copii care să alerge pe străzi, să chiuie cu glasuri energice botezate de dulcea şi regretata copilărie. Acolo se aud doar bocete, scâncete şi suspine zdrobite de jale. Iar pe valurile mării, plutesc cadavre sfâşiate, în timp ce pescăruşii se alimentează din ele şi glăsuiesc doine de jale, prea morbide ca să rezist la auzul lor. Marea le leagănă şi le leagănă, încercând să le aline durerea, dar aceasta a rămas blocată în bucăţile de carne inerte şi nu mai vrea să plece de acolo, nu mai vrea…
Făcu o scurtă pauză, parcă trăgându-şi sufletul.
— Am noroc cu imaginea ta, iubito, îi zise apoi, fără să ştie că lacrimile inundau deja ochii verzi ai fetei de dincolo de fir. Acestea şiroiau calde, dar sărate pe doi obraji din ce în ce mai palizi, prea amorţiţi, sculpaţi parcă în piatra rece şi dură a stâncilor.
— Imaginea ta mă menţine în putere, îmblânzeşte  lumea aceasta în care am pătruns. Te văd păşind peste oseminte cu tălpile tale delicate. Îţi simt parfumul emanând în atmosferă ca o binecuvântare pentru întregul meu organism. Iar în păr, ai o stea de mare care te face nemaipomenit de frumoasă. Deşi sunt conştient că eşti o himeră, am tendinţa să întind mâna să te ating, să simt pe degetele mele căldura pielii tale. Şi pentru că palma nu mi se încălzeşte, în cele din urmă constat că nu ajung nicăieri, că într-adevăr eşti departe şi mă consolez singur, în gând, acolo unde poţi face câtă gălăgie vrei, fără să deranjezi pe nimeni. De multe ori aş atinge valurile. Îmi dau impresia că poartă pe unduirea lor vocea ta şi mă amăgesc în aşa măsură că plâng. Marea e doar mare, ce ştie ea de suferinţele oamenilor?
Ea strângea receptorul în mână. Îşi muşca buzele pentru a-şi abţine gemetele tot mai sufocate în piept. Răsufla din ce în ce mai greu pentru că durerea simţită înăuntrul său atârna rece şi greoaie ca plumbul. Se sufoca, simţea cum aerul îi este din ce în ce mai nesăţios. Oasele îi tremurau. Parcă cedau pe rând, unul câte unul, până în momentul când îşi va pierde stabilitatea, până când se va prăbuşi.
— Acum, iubito, aş vrea să ştiu şi eu cum este acasă…
— Ce zici dacă a-i închide ochii şi ţi-ai imagina?
— Să-mi imaginez? întrebă el dintr-odată înviorat. Să-mi imaginez cum zările limpezi se întind pretutindeni încât nici nu pare că în alt colţ de lume se desfăşoară un război? Şi din când în când, aceste zări îşi întrerup netezimea firească odată cu apariţia păsărilor ce zboară calm deasupra locuinţei tale… Să îmi imaginez cum înoţi în mare ca o sirenă, cum spuma de pe mal îţi gâdilă tălpile, cum luciul verzui dă strălucire ochilor tăi…
Ea se ridică de pe podea şi se apropie mai mult de fereastră. Cu o uşoară îndoială, îndrăzni să privească cerul. Într-adevăr, din când în când, câteva umbre argintoase tulburau întinderea azurie, uneori apropiindu-se, alteori depărtându-se până când piereau fără urmă.  Ochii i se umplură de lacrimi când descoperi marea  venind spre ea, fără să o ajungă însă. Zâmbi oarecum mulţumită conştientă de puterea de convingere a iubitului său.
— Se simte briza mării venind de departe, dar dacă stai bine să te gândeşti, sunt doar câţiva paşi până în pragul valurilor ei. Se aude spuma spărgându-se de mal şi topindu-se cu un sfârâit dulceag. Pescăruşii, iubito! tresări el deodată. Pescăruşii planează deasupra ca nişte făclii arzătoare. Ascultă-i cum jelesc, dar jalea lor e plină de nostalgie, poartă în glăscioarele lor poveşti de pe mare, nu doinesc teroare, nici nu vestesc următoarea bombă care va cădea…
Fata căută din nou în depărtare, acolo unde ştia că o fâşie albastră se desprinde de cer şi se strecoară printre clădiri. Acolo era marea care o aştepta zilnic să-i ude picioarele desculţe, să o asculte plângându-se tristă şi plină de dor. Acolo aveau obiceiul să îşi petreacă timpul amândoi atunci când el era acasă. Acum nu o însoţeşte nimeni, pribegind de una singură prin locurile care odinioară i se păreau comune şi primitoare, iar acum au devenit prea solitare, prea respingătoare. Se uită în zare aşteptând vaporul, dar el nu vine, nu se arată, de parcă o gaură imensă l-ar fi înghiţit şi l-ar fi rătăcit prin univers.
— Şi ştii, iubito? Lângă fereastră păstrăm noi pianina bunicii tale la care ne cânta când eram copii şi adormeam pe podea, rezemaţi unul de altul. Aceea care, mai târziu, atinsă de câte un deget răcit de înfiorare, răsuna cu ecou sclipitor până jos pe trotuar. Aşa mă aşteptai în zilele bune, îţi aminteşti?
— Sigur că îmi amintesc…
— Tare mult mi-aş dori să aud sunetele cristaline urmând unul după altul, într-un şir lung, infinit.
Ea aprobă cu o mişcare agitată a capului. Cuvinte ca să vorbească nu mai avea. Se apropie de instrumentul prăfuit din colţul ferestrei şi îşi lăsă un deget subţire şi străveziu peste o clapă albă. Apoi alt deget căzu peste altă clapă, de data aceasta de culoare neagră.
— Ador sunetele acestea, draga mea. Îţi aduci aminte că, auzind frânturile acestea de sonate, mă grăbeam acasă şi intram silenţios pe uşă, păşeam pe vârfuri până la canapea, unde mă întindeam cu mâinile pe piept şi cu ochii admirând cerul?
— Te observam doar cu coada ochiului, pufni ea veselă, în timp ce şiroaie de rouă cristalină i se prelingeau pe obraji, apoi cădeau şi se pierdeau în neştire, despărţite brusc de frageda-i bărbie. Nu îndrăzneam să mă întorc spre tine de teamă să nu mă încurc. Îmi era ruşine să greşesc în faţa ta…
— De aceea exersai în cele mai târzii ore ale nopţii, când credeai că sunt furat de somn. Dar eu, de fapt, te ascultam pe tine, îţi număram greşelile, încercam să fiu mai răbdător decât tine de fiecare dată când reluai sonata…
— Nu e uşor să cânţi la pian…
— Cu atât mai puţin să încânţi pe cineva, să-i speli sufletul de tulburare, să-i uşurezi viaţa… dar stai! izbucni el, făcând ca fata să tresară şi să scape inelarul pe o clapă greşită, strâmbând tonul dulceag ce aducea păsările în fereastră.
— Ce se aude în stradă? Ce zburdă liberă printre clădirile de piatră încercând să se caţere şi să le urce, gata să le depăşească? Ce vrea să urce dincolo de nori, până la cer?
— Oare ce este? întrebă ea mirată, uitând să mai verse lacrimi.
— E sonata cântată de tine, iubito. Val de mare azuriu şi plutitor. Mă aşteaptă în pragul uşii de la bloc să mă învăluie ca o eşarfă de mătase.
Auzind acestea, ea se repezi spre fereastră şi se aplecă peste pervaz, dornică să îşi descopere iubitul uitându-se în sus, spre ea. Dar afară nu era nimeni. Zâmbetul îi dispăru şi se retrase înapoi, uşor dezamăgită.
— Îţi imaginezi cum urc treaptă după treaptă, tot mai aproape de casa noastră?
Ea negă deşi el nu era acolo ca să observe asta. I-ar explica cât de tare o necăjeşte silind-o să îşi imagineze neadevăruri, dar un lătrat de câine răsună puternic în scara blocului şi o lăsă fără aer. Scăpă telefonul din mână fără să mai bage în seamă bubuitura greoaie de îndată ce acesta atinse podeaua şi rămase ca o stană de piatră, încleştând pumnii asudaţi de emoţii. A doua lătrătură a câinelui fu însoţită de o bătaie în uşă, lucru care o făcu să îşi revină din starea sa hipnotică şi să alerge într-acolo ca să deschidă uşa. Făcu întocmai, descoperindu-şi iubitul în uniforma de marinar cu chipiul într-o mână, lesa câinelui în altă mână şi geamantanul la picioarele apropiate ca în poziţia de salut.
Numai receptorul spânzurat de o coardă cârlionţată mai tăinuieşte adânc şi întrerupt, încercând să se facă ascultat de copacii de dincolo de fereastră, clătinaţi de briza verii şi de norii însângeraţi, pictaţi în mod desăvârşit de apusul prea grăbit.
Iar în orele târzii de seară, un astru de foc se retrage după valuri, în timp ce barca lor pluteşte alene pe valurile calme, cu iz de sare. Răcoarea îi învăluie, pescăruşii îi spionează cu ochi inofensivi, păsăreşti, în timp ce ei desluşesc uşor glasul mării ce le cântă povestea în romanţe colorate.