Mihaela Hutanu 1Confesiune ... într-un luni de toamnă

Mi-au murit mulți ani într-o pierdere nevăzută ...
nu dau vina pe nimeni, mi-a fost prea greu să mai împrăștii sentimente
în fond nici nu știam cine are nevoie de ele
prea mulți prefăcuți pentru care un eventual mâine nu ar fi însemnat nimic
o simplă nuanță de viețuire din cele două culori cenușii
nu că nu ar fi fost important pentru mine
ci pentru că ritmul lor imbecil de a trăi îmi desființa răsăritul
și nu mai vreau străzile pustii ...
nu, nu mă înspăimântă singurătatea


era o maturizare a înțelepciunii mele acoperind timpul pierdut
din care a lipsit sărutul de inimă sănătos
predau gestiunea cu inventar sclavului ce zâmbește strâmb la glume pustii
merge înapoi fără să știe, și râde, și tot râde
în timp ce eu nu mai mor în felul lor ...
nu mai am sufletul sub țărână
și nu-mi mai beau apusul ca desert
îmi pictez singură aripa deschisă
și zbor ... și tot zbor ...



Ikebana 2

Într-o zi viața și gândul meu s-au sălbăticit
de-atunci am cunoscut nesomnul chipului uitat
Pândită de încrederi ciopârțite stâncă am devenit serile care-au urmat
eram captivă în tăcerile ei
visul cu tine se tot repeta și în unele chiar te iubeam
în timp ce noianul de gânduri sălbăticit aleargă fără scăpare în următorul vis
Ascult cum vocea ta se face bucăți de piatra cubică a lumii de prea multă încredere
anticipasem că așa va fi și nu mai voiam să țip atunci când greutatea anotimpurilor purtate în mine avea să fie lovită cu pietre
știam că n-ar mai fi contat
Enervată pe gândul rău pe lumina unora
am zidit o temniță pentru suferința altora în fiecare apus
dărâmându-l la prima geană a zilei ca și cum m-ar fi năucit întunericul din tine
Când am să decid să nu mai fiu o păpușă din cârpe
am să-mi pun existența într-o praștie și am s-o trimit până dincolo de limitele cuvintelor
acolo unde este totul sau nimic
În sinea mea vreau să uit căci am nevoie de senin
asemeni unui popas într-o cocioabă de la capătul lumii
unde nimănui nu i-ar trece prin cap să mă caute
nici măcar diavolului care mișună printre voi cotrobăind ungherele neatinse de răutate
Ne luasem adio ținându-ne de mână cu privirile pironite în gol totuși iubindu-ne
mâinile sorții așteptau să fie spălate și-n timp ce sufletele se hrăneau cu așteptare
inimile duc războiul cu răbdarea și cu dorul care refuză să cunoască stăpân.


Confesiune ... într-un luni de toamnă

Mi-au murit mulți ani într-o pierdere nevăzută ...
nu dau vina pe nimeni, mi-a fost prea greu să mai împrăștii sentimente
în fond nici nu știam cine are nevoie de ele
prea mulți prefăcuți pentru care un eventual mâine nu ar fi însemnat nimic
o simplă nuanță de viețuire din cele două culori cenușii
nu că nu ar fi fost important pentru mine
ci pentru că ritmul lor imbecil de a trăi îmi desființa răsăritul
și nu mai vreau străzile pustii ...
nu, nu mă înspăimântă singurătatea
era o maturizare a înțelepciunii mele acoperind timpul pierdut
din care a lipsit sărutul de inimă sănătos
predau gestiunea cu inventar sclavului ce zâmbește strâmb la glume pustii
merge înapoi fără să știe, și râde, și tot râde
în timp ce eu nu mai mor în felul lor ...
nu mai am sufletul sub țărână
și nu-mi mai beau apusul ca desert
îmi pictez singură aripa deschisă
și zbor ... și tot zbor ...