Ion Calota(Ionuţ Calotă – „cum să supravieţuieşti în dragoste”, Ed. ArtCreativ, 2018)

             Îmi trec prin minte o sumă de situaţii periculoase, toate de pe front unde se merge visând dar niciodată pe măsura realităţilor grave şi mai mult, iminente.  Ce ai tu să cauţi în deplinătatea focului izbucnit de la un gest, de la o privire, şi să arzi ca un brav şi neînfricat, da, ai vrea tu, vreme ce ţi se înmoaie genunchii şi îţi umblă fluturii peste tot.
            Cu felurile de simţire şi de manifestare ale poeţilor au fost probleme tot timpul. La ei funcţionează acea exacerbare a stimulilor care ar trece neobservabili în rândul oamenilor liniştiţi şi la locul lor. Un grăunte de sentiment autentic erupe într-o galaxie fabuloasă, sunt identificate naşteri şi renaşteri aşteptate şi justificate.
             „cum să supravieţuieşti în dragoste”, nu prea ai cum, dar Ionuţ Calotă crede, insistă şi bine face. El pune la bătaie recuzitele şi mecanismele ce până acum n-au fost doborâte de vijelii vce desigur au mai fost, ba chiar s-au ţinut lanţ, absolut logic şi omeneşte. Strategia sa este una la vedere, nu foarte eufemistică, concludentă şi eficientă. Se pune poetul într-o firidă de imponderabilitate, sărac material şi bogat sufleteşte, şi ce să vezi, aici dă de „silfide”, mitologice germanice duhuri aeriene feminine, foarte ușoare și agile, care, împreună cu silful, întruchipând elementul aerului.

Da, chiar aşa se prezintă poetul: „tu nu mă crezi dar eu te aştept aici/ de la începutul lumii/ trăiesc într-o casă care încă/ nu s-a construit/ din când în când mai scot steagul alb/ să-ţi aduc aminte că exist/  am fost părăsit aici/ pentru că nu am crezut în zeul lor/ de atunci camera mea a ajuns o imensă/ sală de aşteptări/ locuiesc în aceeaşi casă cu ploaia/ sunt singurul/ pe care ploaia nu îl udă/ locuiesc într-o cochilie/ în această poezie nu mai încap/ alte cuvinte/ în această casă nu mai încap/ alte persoane/ pentru că doar tu/ semeni izbitor/ cu mine”.
            Straşnică şi aproape cinică privelişte pornind de la constatarea daunelor la nivel emoţional, care şi irecuperabile: „ai început să mă iubeşti brusc/ fără antrenament/ fără să ştii măcar că exist/ mi-ai deschis inima fără anestezie/ şi ai găsit acolo/ un rulou de benzi animate/ uitat din copilărie/ ai coborât în curtea mea/ urmărită de obloanele rămase deschise/ mi-ai arătat de unde răsare/ cel mai bine soarele/ în copilărie acolo umflam/ buteliile îngheţate/ am uitat să-ţi spun/ sunt de dreapta/ pentru că scriu cu dreapta/ asta mă ajută să fac acest film al meu/ un salt în necunoscut/ precum prima noastră întâlnire/ ce s-a petrecut/ într-o fotografie” (fără anestezie).
            Toate ca toate, dar ce să mai zici, în faţa unei declarativităţi de felul ăsta... „iubesc această femeie cu frunzele verzi/ cu cuvintele dezghiocate/ cu braţele pline/ de îmbrăţişări/ ca o primăvară căreia îi place/ să umble cu umerii goi/ ea îmi aduce vise de nicăieri/ privirea mea/ ajunge înlăuntrul ochilor ei/ ca un ecou/ de inimă” (danielis).
           E clar, el poetul şi mă gândesc că şi el omul, se află în plin fenomen al iubirii. Nu îl treziţi pe nicicare, asta e partea nebun de frumoasă a vieţii!