corina vladoiu foto„În ciuda atâtor frământări și zbateri, zâmbete și lacrimi, întrebări și răspunsuri, nu regret și nu voi regreta niciodată că te-am primit în mintea mea, în carnea mea, în viața mea. Să te fi întâlnit și să-mi fi negat orbește ocazia de a te cunoaște (atât cât m-ai lăsat!) și de a mă (re)cunoaște, oglindită în tine, ar fi fost ca și când aș fi avut un jackpot și l-aș fi păstrat ca pe un banal semn de carte” așa scrisese pe o bucată de hârtie găsită din întâmplare pe colțul biroului. Apoi s-a ridicat epuizată, prăbușită, nu știa încotro s-o apuce. Era incoerentă și nu-și găsea locul, se ducea din cinci în cinci minute spre ușă, i se părea că e acolo sau deschidea telefonul, parcă o suna…        
Lucra de vreo 10 ani de acasă, era specialistă în programare computerizată și alesese să-și facă viața cum voia ea. Multe firme se bătuseră efectiv pentru a o avea în echipa lor și până la urmă alesese varianta care îi convenise cel mai bine, să lucreze de acasă pe bani mulți, după un program stabilit de ea. Nu comentase nimeni atâta vreme cât ea aducea mii de euro în conturile firmei, mult mai mult decât cea mai mare parte din angajați.                           
Câștiga bine dar era singură, introvertită, frumoasă și atât… viața ei nu exista decât în mediul virtual, dincolo de ecranul calculatorului… în planul realității doar dormea, mânca și se mișca între pereții unui apartament imens, mobilat după indicațiile unui mare designer dar care nu o reprezenta și nici nu o interesa.

Avea o femeie, o doamnă în vârstă, care venea de două ori pe săptămână și-i făcea curățenie și mâncare, cumpărăturile și-i plătea facturile (ar fi putut foarte simplu să plătească on-line sau de pe telefon, însă preferase modul ăsta administrativ clasic tocmai pentru că așa își demonstra că e încă ființă, nu robot uman). Nu avea viață socială, nu exista în mediul real, nu avea prieteni, nu relaționa cu  vecinii, nici nu-i cunoștea, nu păstra legătura cu familia. Nu mai ieșise din casă de mai bine de două săptămâni. Când ieșea, era de cele mai multe ori obligată de anumite evenimente care aveau legătură cu firma pe care o reprezenta în domeniul IT-ului și atunci nu putea să refuze să fie „cartea de vizită” a acesteia.                    Tocmai fusese anunțată printr-un e-mail că peste fix două zile se desfășura la Amsterdam un eveniment la care era obligată să participe întrucât obținuse un premiu important pentru un program pe care-l inovase și care fusese vândut de firma la care lucra ea pe mai bine de 1 mil. de euro. Un procent considerabil din asta o făcuse mai bogată cu câteva sute de mii de euro dar nu asta era important. Era atașată și o invitație personalizată care trebuia printată și prezentată la eveniment. Avea plătit tot, avionul, cu bilet la clasa I, cazarea la cel mai luxos hotel timp de șapte zile și tot felul de reduceri la câteva magazine specializate în electronice și în plus, o excursie când voia ea pentru două persoane. Asta cu excursia o contrariase, cu cine naiba să se ducă? Poate cu doamna Coco, doamna care-i făcea menajul, care era un fel de liant între ea și universul uman exterior căruia îi aparținea, nu exista altcineva atât de apropiat care să o cunoască atât de bine… de la chiloții pe care i-i spăla la o anumită temperatură până la felurile de mâncare pe care i le gătea, e drept uneori experimental și care îi mai bulversau papilele gustative.        Trebuia să se pregătească deși mare lucru nu avea de luat cu ea, câteva haine, laptopul de care se dezlipea doar când dormea și documentele de identitate: pașaportul, cartea de identitate, invitația și biletul de avion.                                        Peste două zile de pe aeroportul internațional îmbarcarea s-a produs rapid, nici nu știe când a ajuns pe locul ei de la geam, lângă ea s-a așezat o tipă care după îmbrăcăminte părea a fi indiancă. Nu-și luase cu ea decât bagajul de mână și geanta cu laptopul. Voia să mai lucreze puțin după ce decolau. Avionul era business, ocupat cam 60%. Cei mai mulți erau bărbați, femei erau cam vreo zece, fără să pună la socoteală stewardesele. Nu era nicio problemă, nu o impresionau bărbații și nici nu o intimidau, iar femeile îi erau indiferente, nu socializa nici cu unii, nici cu alții. Rămânea în lumea ei care părea a fi imperturbabilă. Privise indiferentă pe hublou până când avionul ajunse la înălțime și de câteva minute își deschisese laptopul și urmărea câteva site-uri care o interesau. Trebuia să ajungă în Amsterdam în maxim trei ore. Acolo o aștepta cineva ca să o preia să o ducă la hotel și să-i dea informațiile necesare pentru eveniment și ședere. Nu era entuziasmată, își făcea doar treaba și peste fix șapte zile se întorcea acasă.                            Pe celălalt rând de scaune stătea un tânăr care îi arunca din când în când câte o privire apoi își continua incursiunea în universul infinit al lumii virtuale oferită de laptopul de pe măsuța din fața lui. Nu erau singurii  care se concentrau pe ecranele luminate difuz ale laptopurilor; fiind un avion business, majoritatea avea aceleași preocupări. Nu l-a luat în calcul deși privirile lui o sfredeleau. Și-a văzut de treaba ei și doar vocea stewardesei a trezit-o din concentrare în timp ce spunea să-și pună centurile pentru că avionul se pregătea de aterizare. Și-a închis și laptopul și l-a băgat în geantă. Ajunsese în aeroport și cu bagajele se îndrepta spre terminal unde era așteptată de un bărbat cu o pancartă pe care scria numele ei: Andreea. Mai jos pe aceeași pancartă mai scria un nume: Mark.                                                 A avut surpriza să se îndrepte spre bucata aia pătrățoasă de carton pe care erau scrise cele două nume, și tipul care o tot privise insistent în avion. El era Mark. Cel care se ivea din spatele cartonului era un tânăr scund care părea a fi un copil care cu o privire ghidușă din dosul unor ochelari cu multe dioptrii, zâmbea cu gura până la urechi, jovial. Au făcut cunoștință toți trei și s-au îndreptat prin mulțime spre ieșire. În parcare s-au urcat în mașina lui Jim, Andreea în spate iar Mark în față lângă șofer. Cei doi au conversat o vreme în timp ce tânăra a privit absentă pe geam. După mai bine de o jumătate de oră au ajuns la hotel. Foarte repede au completat niște formulare și au urcat însoțiți de un reprezentant al hotelului. Jim le-a dat un număr de telefon ca să vorbească în legătură cu programul și alte chestiuni, el fiind ocupat cu organizarea.                Toți invitații la eveniment erau cazați în același hotel. Andreea și Mark aveau camerele unul lângă altul. Cu toate astea nu s-au întâlnit decât a doua zi la micul dejun când  el s-a așezat lângă ea pentru că nu mai avea unde, toate mesele erau ocupate. Bineînțeles că mai întâi și-a cerut permisiunea să se așeze. Andreea i-a făcut semn din cap că se poate așeza, era liber și a continuat cu nasul în laptop să-și vadă de treabă. Din când în când mai băga și în gură câte ceva și sorbea zgomotos dintr-o ceașcă de cafea. Dacă ar fi văzut-o doamna Coco i-ar fi făcut observații, ea nu era de acord ca la masă să stea cu ochii fixați pe ecran, „masa e masă și trebuie respectată ca atare, iar cafeaua nu se soarbe ca o ciorbă, ci se bea elegant cu înghițituri mici de doamnă, ce naiba!” A zâmbit când s-a gândit la replicile bătrânei. Îi lipsea… de fapt îi lipsea mediul ei intim, unde nu o deranja nimeni și nimic. Mark a mâncat și a plecat fără să salute, fără nimic, Andreea s-a ridicat și ea și a pornit spre lift, cu laptopul sub braț. A ajuns în fața liftului și a așteptat în spatele lui Mark pentru că nici el nu urcase și când s-au deschis ușile au pășit amândoi. Nu a mai urcat nimeni. El a apăsat pe butonul corespunzător etajului și ușile s-au închis. Liftul a pornit și după nici cinci secunde s-a oprit cu un scârțâit asurzitor. Și-au dat seama amândoi că se blocase. Mark a tot butonat enervat pe tabloul de comenzi dar liftul nu s-a pus în mișcare. Andreea s-a așezat în fund, simțea că amețește, că rămâne fără aer, era claustrofobă.                            - Nu mai încerca, i-a spus tânăra, nu are rost, nu se întâmplă nimic. S-a blocat, trebuie să așteptăm până vine careva, vreun tehnician. Nu credeam că într-un  hotel ca ăsta să se producă o astfel de chestie.                                            - Ți-e rău? a întrebat-o el, văzând-o așa albă la față, cu ochii închiși, cum sta cu capul dat pe spate.                                                - Nu mi-e bine, sufăr de claustrofobie, dar dacă nu mă gândesc la asta, îmi revin, am nevoie de puțin control psihic, trebuie să-mi reglez respirația și să încerci să vorbești cu mine, să-mi distragi atenția de la situație. Spune-mi ce vrei, doar vorbește-mi!                    Mark s-a așezat lângă ea și a început să vorbească parcă acționat de un declic:            - Mă enervează la culme viața asta, am impresia acută că sunt un tâmpit care nu face nimic altceva decât să se învârtească în jurul cozii ca un câine enervat că nu-și poate apuca vârful mișcător al unei escrescențe inutile. Îmi dezvolt prea mult ego-ul și sunt atât de singur și de incapabil să-mi găsesc sensul. Mă mint că sunt ok dar sunt pe dracu, sunt atât de gol și de aiurea că de multe ori nici nu știu dacă sunt real sau… poate sunt doar o hologramă! Ha-ha-ha! Ce idiot sunt, atât de idiot încât de foarte multe ori mă enervez și culmea e că nu pot să-mi fut una peste bot ca să mă trezesc! Nu am mai vorbit cu cineva la modul real de nici nu mai știu când, am o viață de rahat și-mi plâng de milă, singur, înțelegi?!... singur, ca un cerșetor care se lamentează inutil, fără să-l bage careva în seamă. Nu exist, înțelegi?! Pur și simplu nu exist! Nu cer nimic, absolut nimic decât să fiu văzut și să fiu îmbrățișat din când în când! Observ de foarte multe ori că dacă aș dispărea nu mi-ar simți nimeni lipsa, aș fi ca și cum nu am existat! Încerc de multe ori să găsesc oameni care să-și dorească să mă cunoască și-mi dau seama că nu există așa ceva. Ultima dată, cred că am vorbit, față în față sau, mă rog, cum vorbesc cu tine, acum vreo trei luni și atunci nu cred că au fost mai mult de cinci minute. Era o gagică mișto, cam dezbrăcată, așa ca o parașută de pe centură, m-aș fi dat nițel la ea, dar s-a uitat la mine ca la un rahat și mi-a întors spatele când a apărut un tip plin de mușchi și cam ciuturiu. Mi-am cerut scuze ca un prost,  speriat că aș putea să iau o mamă de bătaie și am plecat cu coada sau cu… mădularul între picioare, de fapt acolo îl am! Hm! Uneori sunt cam pervers, vorbesc cam deplasat dar nu-mi pasă. Cu o femeie adevărată, cam așa cum ești tu, nu am mai vorbit de luni de zile iar de sex nici nu mai știu cum e! Cum ți se pare, sunt sociabil, nu? Sunt o prezență super drăguță! Ha-ha-ha! Ai vrut să vorbesc, uite am vorbit, de fapt am trăncănit! Mi-e sete de nu mai pot! Când dracu vin ăștia să ne scoată de aici? a încheiat, uitându-se mai bine la tânăra de lângă el care părea că adormise, era inertă.             Stătea cu ochii închiși și nici nu clipea, nu dădea niciun semn că l-ar mai asculta. Poate vorbise singur de la început, poate nici nu l-a luat în calcul, poate acum râde în sinea ei cât e de prost și de singur, vai de steaua lui! Nu, ea nu-și permitea să râdă de el pentru că și ea se simțea la fel… și ea era la fel; două suflete gemene care sufereau la fel de acut și care nu știau să se protejeze împotriva lor înșiși și care nu sunt capabili să se arate cum sunt pentru că nu e nimeni să-i asculte sau să-i vadă și în plus se temeau să fie răniți.                                O zdruncinătură a zguduit cutia de metal în care stătuseră mai bine de o oră și a pus-o în mișcare, în sus. Ea a deschis ochii și a încercat să se ridice, el a ajutat-o și încă o zdruncinătură i-a adus unul în brațele celuilalt. A fost o îmbrățișare din întâmplare care însă s-a transformat într-o apropiere epidermică, aproape brutală, din nevoia de certificare a vieții care pulsa în două trupuri tinere și două suflete tot atât de tinere și de însetate de atingeri. Când ușile liftului s-au deschis, cei doi aproape au zvâcnit speriați în afara cuștii de metal care le sufocase mințile dar îi și făcuse să se apropie, inexplicabil. Gesturile demonstraseră că ei, doi, erau vii, numai că nu se găsiseră până atunci, fuseseră conectați la lumea virtuală care le secase emoțiile și trăirile și-i sorbise între pixeli și circuite.                                                Fiecare s-a îndreptat spre camera lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, șocul fusese prea mare pentru amândoi. Noaptea a trecut repede, nu s-au dus nici măcar la cină, și unul și celălalt au cerut room service. Andreea a evaluat situația cu flerul ei calculat și realist de femeie: tipul era ciudat dar îi semăna. Nu putea să spună nimic despre cum arăta fizic pentru că nu-l privise din perspectiva asta, ea îl analizase în raport cu modul de gândire și după cum și ce vorbise.             A doua zi, după-amiază, în sala de conferințe a hotelului a avut loc decernarea premiilor și nu mare i-a fost mirarea să constate că el făcuse parte din comisia de jurizare a inovațiilor în domeniul programării informatice și nu fusese un membru banal, fusese președintele comisiei din care au făcut parte cei mai bine cotați IT-iști ai momentului la nivel european și nu numai. Când a fost chemată să primească premiul, Mark a privit-o cu aparentă indiferență, a felicitat-o formal, fără pic de emoție dar când i-a strâns mâna între ei s-a produs un scurt circuit care i-a trezit din inerție. Pe fruntea și pe obrajii ei au apărut broboane de sudoare iar el a roșit abia perceptibil. A fost suficient că și-au văzut ei reacțiile. După ceremonie s-au retras la barul hotelului să bea împreună ceva, doar ei doi. Ceilalți participanți, organizatorii și invitații, oficialitățile au rămas în sală pentru interviuri și la petrecerea organizată pentru acest eveniment.                    S-au privit o vreme în liniște, sorbind fiecare din băutura comandată. Nu reușea niciunul să declanșeze o discuție. Păreau inerți, inapți, inadaptați comunicării face to face. La un moment dat, din neatenție Mark a atins paharul din fața lui și l-a vărsat exact pe rochia Andreei, lovindu-se cu zgomot de podea. Andreea s-a ridicat brusc și a încercat să șteargă pata maronie care se imprimase pe rochița ei ecru însă fără rezultat. Mark nu știa cum să-și mai ceară scuze, se simțea atât de vinovat ca în copilărie când din greșeală spărgea ceva și fiind certat de maică-sa nu știa unde să se ascundă să-și plângă frustrarea de neîndemânatic ce era.                 - Trebuie să merg în cameră să mă schimb, a spus Andreea amuzată de mimica lui Mark. Stai liniștit nu e nicio problemă, e o rochie, ce naiba?!                        - Merg cu tine, măcar atâta lucru să fac. Sunt atât de neîndemânatic că-mi vine să mă pălmuiesc, am două mâini stângi.                                     Au urcat împreună, de data asta pe scări. În fața ușii tânăra s-a oprit, a introdus cartela și în întunericul holului a simțit brațele lui Mark cum îi cuprind mijlocul și o strânge puternic. Au intrat în apartament și în spațiul intim s-au cunoscut dincolo de aparențe și de haine. Spre miezul nopții Mark s-a trezit și a plecat în camera lui de hotel. Nu a lăsat niciun semn că fusese acolo. Andreea dormea.                                                     Cele câteva zile rămase s-au scurs în aceeași notă protocolară, de ca și cum nu se petrecuse nimic între ei, au mai schimbat câteva impresii despre tehnologia computerizată și aparaturi revoluționare în domeniu și cam atât. Andreea s-a plimbat singură aproape în fiecare zi și a vizitat tot ce se putea vizita în Amsterdam, a mers la spectacole de teatru și la un festival de muzică rock, a mâncat vată pe băț ca în copilărie, s-a dat în carusel și a urmărit vreo câteva spectacole de stand up comedy la un bar de lângă hotel. Pe Mark l-a mai văzut în ultima zi când s-au îmbarcat cu toții în autocarul care i-a dus la aeroport. S-a așezat lângă ea pentru că toate locurile erau ocupate, nu și-au vorbit, doar și-au zâmbit de câteva ori când și-au intersectat privirile.                 „Nu s-a întâmplat nimic” și-a zis ea, „nu s-a întâmplat nimic” și-o fi zis și el și viața a mers mai departe. Până în ziua în care el i-a trimis un e-mail și i-a spus că e în București și ar vrea să se întâlnească să bea o cafea împreună. Andreea i-a răspuns că nu se pot întâlni, precizând că nu e în localitate. Mark i-a amintit că are un sistem de urmărire și că nu e adevărat ce spune. A fost puțin jenantă întâlnirea mai ales că ea își dorise să-l evite dar au trecut rapid peste asta. Mark i-a povestit ce mai făcuse în ultimele șase luni de când nu se mai văzuseră și nici nu mai vorbiseră. Andreea a fost discretă, nu avea ce-i spune, viața ei rămăsese la fel de limitată la spațiul ei intim și virtual. Mark a sesizat rigiditatea fetei și a întrebat-o tranșant:                        - Nu-ți face plăcere să stai de vorbă cu mine? Ce s-a întâmplat?                    - Nimic, ce să se întâmple? Ne-am cunoscut la un eveniment, m-am culcat cu tine și am revenit în lumea mea. Deci nu prea mai avem ce vorbi. Eu am viața mea, tu pe a ta. Nu ne intersectăm.                                                - Citesc printre cuvintele tale reproș. Sunt vinovat, probabil, gândești că nu m-am comportat ca un gentelman după noaptea aia și ai dreptate. Vrei să știi ceva? După noaptea aia m-am speriat de ce s-a întâmplat în mine, cu mine. Știu, poți crede că blufez și nu te condamn, mai ales că noi, oamenii, în general, am devenit atât de falși, de superficiali și ne temem să ne lăsăm la vedere sufletele și sentimentele. Și eu mă tem al dracului de tare de ce simt dar prefer să mă respingi franc decât să trăiesc toată viața cu regretul că nu am spus ce aveam de spus sau că aș fi putut trăi o poveste de iubire cu tine pe lângă care am trecut și am ratat-o ca un prost.             - Mark, nu am ce să-ți reproșez, până la urmă am acceptat de comun acord să fim în noaptea aia împreună, fără să-mi fac planuri sau să-ți cer ceva. Sunt suficient de matură încât să nu fac scene de puștoaică părăsită de un iubit insensibil. Ha-ha-ha! M-am simțit bine cu tine și cred că… atât! Tu ești un tip ok dar care nu are prea multe de oferit, ești mereu pe drumuri, în mișcare și nu poți fi stabil sau stabilizat de cineva. Ai nevoie de libertate din toate punctele de vedere.            - Andreea nu ești corectă. Nu mă așteptam să-mi spui că te-ai îndrăgostit de mine dar măcar să-mi dai impresia că ai simțit ceva pentru mine. Nu te-am lăsat indiferentă pe cât vrei să pari, nu? Acum joci puțin teatru cu mine… și tu te temi…                            - Normal că mă tem, l-a întrerupt, mă prefer așa decât o credulă care să-și piardă mințile și sufletul pentru un bărbat. A fost interesant să te cunosc și atât!                    - Cum interesant și atât? Nu înțeleg! i-a răspuns contrariat Mark, privind-o cu atenție.        Pe chipul Andreei nu se mișca nici un mușchi, nu voia să-și trădeze emoțiile dar ar fi vrut în clipa aia să-i strige „Uită-te la mine sunt topită după tine, nu pentru că am făcut sex în noaptea aia sau poate și pentru asta, dar mai ales pentru că ești la fel ca mine și te știu cum mă știu pe mine. Urăsc singurătatea și tu ești singurul care înțelegi cum e și cum doare de rău”.                 Mark o privea în continuare însă nu putea accepta așa ușor un alt refuz. S-a apropiat de ea și a sărutat-o fără să o lase să i se împotrivească. Andreea a închis ochii și a simțit cum i se topește pojghița indiferenței afișate atât de neconvingător și cum roșește ca o adolescentă ce simte pentru prima dată fiorii iubirii. „Fie ce-o fi!” și-a zis și a fost o vreme… acum nu a mai rămas decât o fotografie cu un bărbat superb care afișa un zâmbet trist și care, cu ochii negri, întunecați, o urmărește de pe birou, de lângă laptop, în fiecare zi…