Vasile Gheorghe Foto(Vasile Gheorghe – „2-1 într-un cerc albastru”, 2019)

              A orândui lucrurile, fiinţele, întâmplările, într-un alfabet al sufletului, pe care să îl încerci de câte ori ai de comunicat cu universul. Asociind litera esenţelor, emoţiilor de taină, energiilor care îţi lucrează simţurile modelându-le permanent. Sunt astfel înşiruite şoapte, plutiri, alături de despicări-răspicări în ringul unor forţe concurente.
             Vasile Gheorghe atunci când nu se îngrijeşte de motanul său, de copaci şi de starea naţiunii, scrie poezie; de fapt şi când face aceste lucruri, tot poezie scrie. Dintr-o etapă istorică în alta, l-am tot îmboldit să scoată un volum şi iată-l pe buza facerii: „2-1 într-un cerc albastru”. Extrem de selectiv, fără graba care a pus stâpânire în zilele noastre peste lumea literară şi peste lume în genere.
             Pentru poet, a trăi este o muncă elaborată, dincolo de respirările ce pot fi numărate tehnologic mai aflându-se alte respirări discrete, în nuanţa gândurilor, neliniştilor inerente pe cărările pline de capcane, ale vieţii. În intersecţii, se stă şi se odihneşte, se contabilizează paşii şi se verifică direcţiile. Aici se pun întrebările, se aşteaptă răspunsurile, dintre acestea unele nevenind niciodată.


             Doi sau unu, sau doi fără unu, care e tot unu? Aici se strânge snopul judecăţilor, în determinarea unui singular sau plural identitar. La prima vedere, întotdeauna e nevoie de doi; doi poli, doi ochi, două urechi, două mâini, stânga şi drapta, da şi nu. Gândirea binară poate fi restrânsă însă pe considerente de esenţializare. Ilustrează aceasta poetul: „Tare greu a fost să învăț/   A număra până la/  Unu,/ Un pom toamna, plin cu fructe/ Şi a fost/ Odată ca niciodată/ O casă,/  O  iubire,/  O familie,/ Un nou-născut  în brațele mamei,/ Un școlar,/ Un tânăr îndrăgostit și iar/ O familie./ Unu, să număr cu mine/ Când privesc împrejur/ Și gândesc singur./ Apoi să număr cu/   Un altul, cu/  O lume şi cu/  O viață./ Ah, n-am terminat:/ Să număr și cu/ O moarte./ 
Dar și cu pomul vieții  sub/ un cer din care  plouă/  O singură  ploaie,/ O dată/ Pentru totdeauna./ Un potop,/  O lume și/ UNUL,/ Dumnezeu deasupra.” (A număra până la unu). Strict şi hotărât aşadar, ca într-un preambul al unei recăpătuirii a lumii, unedeva în sfera de aer a momentului  originar. La capătul opus al ideii (deci există două capete, nu unul singur!) în acest alfabet clar inedit şi oarecum apocrif nici măcar nu se află vreun doi...
             Mai este desigur şi cercul albastru, despre care aş crede că este „Cercul memoriei”, surprins în transfigurări succesive: „Toamna, inima umbrei este o frunză,/ memoria frunzei se face piatră,/ piatra uită și ea,/  se face nisip,/   iar vântul suflă întâmplarea.//  Când totul s-a sfârșit,/  coboară din nori acea pasăre/ cu aripi de umbră în inima frunzei/ din piatra de nisip”. Dacă e să ne întrebăm unde e aici albastrul? nu, nu e cazul, e prisos de albastru.
             Dintre scenele lirice notabile, am ales această consideraţie pe tema relativităţii, incitantă şi frumos exprimată: „Observatorul alerga în spirală/ Pe scara din turn,/ Atins de halebarde tocite,/ Călcând planete uitate în gol,/ Urca în vârful rotund, de cretă, al zilei./    Frunzele cădeau cu suta de ani,/ Pe străzi tocmai se ridicau piramide,/ Păsările se dilatau în/ Idei și sentimente./ La radio se transmitea în direct/ Un interviu de la nașterea universului.” (Desenul lui Einstein).
             Cartea lui Vasile Gheorghe este una amplă, fiind parcurs întreg alfabetul limbii române într-un influx inspiraţional care conferă conotaţii interesante şi productive, alcătuindu-se astfel un alfabet propriu, expandat ideatic, ramificat după bunul plac şi înţeles al unui subconştient atins de suflul problematicii existenţiale. O carte care îşi va găsi cu uşurinţă locul binemeritat în peisajul amplu al poeziei actuale.