Astăzi se petrece un fenomen ciudat în discernământul, ca să nu zic ierarhizarea, valorilor şi pentru majoritatea tinerilor e tot mai greu să-şi aleagă modele. E un „mixaj” derutant în abundenţa fără precedent a informaţie ce îi dezorientează. Nu le mai e deloc uşor să selecteze valoarea în noianul de mediocrităţi care ies în faţă, se afişează cu impertinenţă atât de des încât devin extrem de cunoscute şi suntem sufocaţi de vedete, vip-uri de tot felul. Dezinvoltura cu care se cred valori e debordantă şi cine încearcă să-şi exprime măcar o abţinere e taxat ca fiind „fără gust” şi incapabil să înţeleagă moda. „Celebritatea” de o clipă îi fac să creadă că sunt modele demne de urmat şi o bună parte din mass-media se străduieşte din răsputeri să creeze această iluzie. Reacţii, cum a fost cartea lui Alex Ştefănescu, „Cum te poţi rata ca scriitor”, sunt tot mai rare.

Pertinentul critic s-a sforţat să citească 250 de cărţi proaste ca să ofere câteva „metode” sigure pentru „succesul” ratării. Dar cine i-a apreciat efortul?

Foarte puţini şi dintre acestea cei mai mulţi cunoşteau „metodele”, dar totuşi ...nu era mai bine dacă cele 250 de cărţi ar fi fost ignorate? Un critic de vocaţie trebuia să se ocupe şi de aceste cărţi. Demersul critic n-a fost inutil, un semnal de alarmă trebuia tras ca să se ştie că n-a dispărut cu totul simţul valorii şi că poţi câştiga şi o celebritate...negativă.

       Ceva nu este în regulă, căci valorile autentice contează tot mai puţin, discernământul în cultură ( în paranteză fie spus, în întreaga societate lucrurile sunt la fel ) e pe cale de dispariţie. O soluţie de urgenţă ar fi să ne amintim de valorile pe care le-am avut şi care îşi menţin actualitatea, şi să ne întoarcem la lectura operelor lor. Pentru cei tineri să le recomandăm această lectură.      

Să nu uităm valorile şi să ne bucurăm că le avem măcar la ceasul aniversar al Centenarelor naşterii lor. Noi am propus „modelul Noica”, dar din generaţia sa sunt multe exemple demne de urmat, modele de loc prăfuite, eu le-aş numi chiar tinereşti. Anul 2009 a fost anul Centenarului Constantin Noica, dar şi al lui Eugen Ionescu. Nu ştiu dacă i-am aniversat cum se cuvine, dar ei au fost mai des pomeniţi anul acesta şi sărbătorirea lor a prilejuit evenimente deosebite. Merită menţionate editarea unor cărţi la „Humanitas”, paginile unor reviste de cultură, câteva simpozioane şi expoziţii documentare. Dar până la a-i impune în faţa tinerilor ar mai fi încă ceva de făcut. Noica şi Ionesco e bine să fie cunoscuţi de către ei, trebuie să li se facă o „publicitate” persuasivă.

         Să nu pară paradoxală alăturarea celor două nume. Constantin Noica şi Eugen Ionescu, nu numai că sunt de „un leat”, au fost prieteni în tinereţea lor şi prietenia lor, în ciuda distanţelor care îi depărtau, s-a menţinut până la moarte, au colaborat la aceleaşi reviste, au spus, fiecare în felul lui „lucruri” mari, sau apreciat reciproc, fără să fie mereu de acord unul cu altul, dar, mai presus de toate, au contribuit diferit, dar radical la educarea umanităţii, fiind fiecare mare „creator în sînul lumii sale” (sintagma îi aparţine filozofului).

         Constantin Noica şi Eugen Ionescu sunt modele de care trebuie să ţină seama tinerii de astăzi, lectura din scrierile lor are putere formatoare şi lamentabila iluzie că suntem „cineva”, când nu suntem mai nimic, se estompează.

       Cei doi au făcut, înainte de a fi mari personalităţi, critică literară. Modelul lor trebuie urmat, e necesar să ai simţul valorilor înainte de a-ţi „construi” propria valoare. Eugen Ionescu a şi teoretizat pe marginea actului critic. Pe la sfârşitul anilor 70, Noica, la Păltiniş, îţi amintea de demersurile critice ale dramaturgului şi a spus ceva de felul „e şi păcat şi bine că n-a continuat activitatea critică (literară) în Franţa, ar fi fost un mare critic literar francez”. Eseul „Critică şi scrupule sentimentale” e o teorie plină de umor pe care Eugen Ionescu o publică în acelaşi număr al revistei „Azi”       ( Anul III, nr. 2 ) în care Noica publica, în fruntea revistei lui Zaharia Stancu, eseul „Despre linişte”.  

       Am mai amintit cu altă ocazie că Domnul Dinu a fost surprins plăcut de redescoperirea acestui eseu de care îşi amintea, dar probabil uitase unde l-a publicat. Tot atunci, răsfoind numărul revistei şi vorbindu-mi despre viaţa literară din perioada tinereţii sale, îmi atrăgea atenţia asupra unei cronici literare, semnată tot de Eugen Ionescu, la romanul lui Cezar Petrescu „Aurul negru”. Dacă bine îmi aduc aminte pasajul din finalul cronicii era interesant şi totodată amuzant pentru filozof. Îl reproduc ( din revistă, la pagina 1064) :

       „Vremea noastră literară este vremea romanelor lui Cezar Petrescu: mari, diforme, fără subtilităţi dar cuprinzătoare... „Aurul negru” este o carte extrem de românească care se încadrează admirabil în curgerea noastră istorică, este o carte sămănătoristă. Sămănătorismul nu a fost, de fapt, decât un refuz al culturii şi al technicii. Românii sunt încă, şi pentru multă vreme, sămănătorişti, antitechnici şi anticulturali.”

       Eugen Ionescu explica „situaţia” remarcând că ea se datorează perioadei de tranziţie care era atunci şi era ceva caracteristic pentru „culturi ce trec de la faza agrară la faza maşinismului”.

       Tot într-o perioadă de tranziţie suntem şi astăzi ( şi o ţinem aşa de 20 de ani), dar sămănătorişti nu mai suntem cu siguranţă şi nici antitehnici, am revenit doar la a fi anticulturali. Din generaţia tânără, avându-i ca model pe Noica şi Ionesco şi începând să încurajeze adevăratele valorile şi să caracterizeze intransigent perioada în care ne aflăm printr-o critică aplicată, se vor ivi noile personalităţi autentice ale culturii române. Şi peste o altă sută de ani, o altă generaţie le va propune ca modele.                

                   („Cenaclul de la Păltiniş” nr.7/ decembrie 2009)