cop 1 GrecuDupă trei volume de poezii, „Cuvinte pentru…Tine” (2011), „Invitație la visare” (2012) și „Picături de lumină” (2016), poeta ELENA-ALINA GRECU, profesoară de limba și literatura română, Doctor în Filologie, revine, iată, cu o nouă carte de versuri, remarcabilă prin sensibilitatea, sinceritatea în confesiune și buna dispoziție pe care o degajă, etalându-și fără rețineri simțămintele și trăirile afective în fața minunățiilor naturii, sentimentul de dragoste pentru tot ceea ce o înconjoară, oameni și fire, dar și pentru un „el” care îi dă încredere în forțele proprii și devine punctul de sprijin al întregii sale existențe.
Este convinsă că aceste lucruri sunt posibile numai prin puterea lui Dumnezeu, pentru care are o evlavie dincolo de orice îndoială, pentru că îl vede drept „miros de mărgăritar,/neprihănit al vieții dar” sau ca acea „inimă cu-obrajii de foc” care aduce „bucuria și pacea la un loc”, devenind, în felul acesta, „a lumii diamantică alinare,/revărsare de-atâta bine,/Eden pe pământ, o, al nostru!” („Dumnezeu e iubire”).
    Poezia religioasă este una dintre speciile lirice preferate de poetă, tema fiind prezentă în multe creații care îl preamăresc pe Cel de Sus la sărbătorile de peste an, cum ar fi Paștele, când toți credincioșii îl slăvesc pe Fiul Său, Hristos, moment în care „mic și mare/îmbrățișează scumpa chemare”, înconjurați cu dragoste de îngeri, „ale raiului-adevărate solii”, aducând veselie, bucurie și având grijă „să ne fie inimile vindecate” de tristețe și de răutate („La Paști”).


Nu este uitat nici Crăciunul, în a cărui a treia zi este sărbătorit Sfântul Ștefan, „frumos la chip, preasfânt,/înțelept, cu duh sfânt,/învingător în luptă” și „al lui Hristos Mântuitorul […] aprins mărturisitorul”, dând oamenilor „cunună de lumină”, de credință, de iubire („Ștefan cel strălucit”).
    Sfântul Ștefan este sărbătoarea care încheie zilele Crăciunului, când toți se află sub semnul steluței care vestește „strălucind minunat Nașterea Domnului cu voioșie” și „cântă neîncetat, pe Domnul laudă și pe Sfânta Născătoare”, iar în casele românilor, prin tradiție, „miroase a parfum de cozonaci, pâine caldă, viță și sarmale,/vinul roș' sau alb stă pe masa românească lângă bucate”, toate, bineînțeles, lângă simbolul Crăciunului care este bradul.
În tradiția românească și nu numai, Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei, a fericirii, a împlinirii și a speranței de mai bine și de sănătate, iar bradul, simbolizează copacul vieții, căci frunzele sale sunt veșnic verzi, exprimând credința într-un Hristos veșnic viu în inima și în sufletul tuturor, iar colindele încununează sărbătoarea Nașterii Domnului, cu bucurie și emoție sufletească, sentimente pe care poeta le surprinde atunci când „copiii, boboceii, umblă din casă-n casă/la urat pe înserat și-n dimineața frumoasă […] sănătate, mie, ție, bucuros nouă ne urează” („Sărbători, sărbători”).
Crăciunul deschide seria altor sărbători respectate cu sfințenie de români, prima fiind Anul Nou, întâmpinat de copiii și de flăcăii care „doresc plugușorul să pornească/urând și colindând […] pe la casele oamenilor”, urmată de Sfântul Vasile cel Mare și încheiată cu cea în care se prăznuiește Sfântul Ioan Botezătorul, toate devenind prilejuri în care oamenii de bună credință „se veselesc, sărbătoresc,/căci sărbătorile de iarnă iară-iunesc” („De sărbători-mpreună”).
    Patriotismul ardent al poetei se manifestă în imnul dedicate țării și neamului românesc, mândru de originea sa latină, un neam „enigmatic și falnic stejar”, de limba română, „sfântă/din soare ruptă” cu „sunete/în aur îmbrăcate” și cu „dulci” cuvinte ca un „fagur de miere” și ca un „cântec de bucurie și de jale,/de leagăn și bătrân”, un neam trăind într-o țară binecuvântată cu „albi munți în veșminte curate”, cu „marea albă ca o statuie”, cu frumoasa și bogata câmpie și cu dealurile pline cu „pomii de dulceață” („Strălucirea țării”).
O singură problemă întunecă sufletul poetei, aceea că, pe lângă provinciile istorice unite în veci, nu există și Basarabia, „fascinantă, casă de român,/chip de copil frumos și sfânt”, deși este sora Bucovinei cu același „vers dulce” („România, România”).
    Dincolo de bogățiile ei, natura este la fel de binecuvântată, iar Elena-Alina Grecu surprinde minunățiile și darurile fiecărui anotimp, îndrăgindu-le deopotrivă pe toate, fiindcă „primăvara cu-azuriul cerului” vine mereu încărcată cu „florile cu buzele roz, îmbătătoare”, culoarea
roz simbolizând speranța în mai bine și începutul unui nou ciclu al vieții, renașterea firii și, odată cu ea, a omului.
Vara vine „cu căldură-n suflet și-n glas”, toamna aduce parfumul și bogăția fructelor, iar iarna umple viața cu veselie, cu „voioșie-n casă”, când din cer „revarsă/peste-orașul adormit fluturi de-argint” („Anotimpul meu”).
Deși admirația față de binefacerile fiecărui anotimp este una neprețuită, totuși poeta nu se poate bucura pe deplin decât văzându-l în mijlocul naturii pe OM, fiindcă acesta îi încălzește sufletul cu „inima de aur”, cu „glasul duios” înflăcărându-i existența, îi înseninează sufletul cu cântecul său nepieritor.
Dar dintre toți oamenii ce o înconjoară, numai iubitul frumos, „strălucind ca soarele” îi înflăcărează „inima cu dragostea aleasă” și cu vorbele de iubire când „șoapta-ți dulce sufletul mi-amețește” („Cântec în anotimpuri”).
De altfel, încrederea, respectul, chiar dragostea pentru oameni, sunt sentimentele care persist în atitudinea poetei, căci ei sunt „mângâietoarea operă” a lui Dumnezeu și, indifferent de rasă, de culoare, de statură, de origine, ei „vădesc dragostea Sa de un înalt nivel/o legătură strânsă măreața-I lucrare/între ale lumii popoare” („Oamenii”), poezia devenind o odă închinată tuturor pământenilor.
    În atmosfera de basm a naturii, unde, apelând la strămoșii latini, nihil difficile amanti, ochii celor doi îndrăgostiți, „plăpând lăcaș al curăției de suflet”, se întâlnesc „tainic și încet/și cu sete se privesc”, iar mâinile le mângâie trupurile pe care „se revarsă mii de încântări”.
Cele care pecetluiesc dragostea sunt, însă, buzele, „florile, îmbătătoarele”, căci, prin sărut, sufletele lor se unesc și se înalță deasupra tuturor opreliștilor, atuncicând „inimile noastre […]/devin una la scăpătat de soare” („Când”).
Iubitul este unic, prin „cuminții și tandrii ochi” în care parcă se oglindesc toate elementele naturii, vocea sa este un „cântec dulce-al inimii”, iar cuvintele îi devin o „revărsare” a celor mai frumoase sentimente din gura sa ca o „miere de coriandru pe buzele” fremătânde în așteptarea surâsului și a sărutului. Privirea lui deschisă și sincerăi-l apropie iubitei ca pe un „luceafăr întreaștri”, fiindcă aduce în sufletul ei fericire, bucurie, înseninare, stări sufletești nemaitrăite până acum („Îmidaifericire”).
Și pentru că, vorba latinului, diligi turnemo, nisi cui fortuna secunda est, fata iubită are norocul de a se bucura plenar de dragostea iubitului, căci aceasta este „darul divin cel mai frumos”, este „floare frumoasă de primăvară/dulce și parfumată”, dar este și „fructă coaptă de toamnă” și, în același timp, „pură și lucitoare ca o primănea de iarnă”, desigur și ca „murmurul plăcut al izvorului în zi de vară”, poeta văzând sentimentele celui iubit ca o „lumină de suflet” manifestându-se perpetuu și exuberant în fiecare anotimp („Suflet drăgăstos”).
    Tot anotimpurile sunt luate de martore în mărturisirea sentimentelor ce-I leagă pe cei doi îndrăgostiți, căci El, iubitul, este „căldurosul soare” de vară, care se ridică pe „bolta vieții” fetei și când „e târzie toamnă”, și când „e zăpadă și e iarnă”.
Dragostea lui este ca „respirația dimineții superbe răcoroase” atunci când afară a sosit „frumoasa și grăbita primăvară” sau când „e caldă vară”, de aceea ea nu simte nici frigul, nici căldura, căci se bucură de o „iubire caldă”, de o „iubire pasionată”, mai ales că „sărutul cald” pecetluiește cea mai frumoasă poveste de iubire („Tu”).
Chiar dacă viața înseamnă „bine și rău” sau „vechi și nou”, cei „doi fericiți” binecuvântați cu „minunile lui Dumnezeu”, fiind unul rațional, „cu minte ascuțită”, altul romantic, „cu minte visătoare”, trăiesc „în curatele suflete… multă iubire” și, iarăși vorba latinului, carpe diem, vor să se bucure din plin de ea, s-o trăiască plenar, „căci viața e scurtă/și noi grăbiți suntem prin ea” („Tabloul nopții”).
    Oricare ar fi tema lor, din toate poemele acestui volum transpar veselia, fericirea, lumina și candoarea unei poete îndrăgostite de viață și de minunățiile naturii, sentimente exprimate deschis, cu sinceritate și cu sensibilitate a unui suflet plin de trăiriî nflăcărate.
Poeta trăiește o stare perpetuă de optimism și de bună dispoziție, pentru că în inima sa renasc, în fiecare anotimp, în fiecare colț al naturii, sentimentele de încredere în viitor, de respect pentru viață, sub toate aspectele ei.