Diana MateiMâinile tatălui meu erau cel mai frumos lucru din lume. Pe mama nu mi-o amintesc. În casa noastră nu exista nici măcar o poză cu ea. Nimeni nu avea voie să o pomenească.
Atunci când mă lua în brațe, ca să mă facă să tac, prin cutele acelea adânci și prin pielea aspră din palme, pline de mister și statornicie, tata își vărsa în trupul meu mic toată iubirea pe care o ținea în el, iubire pe care nu o arăta altora. Era secretul nostru, ceva ce ne aparținea doar nouă. Bărbatul aspru și atât de temut, prezentat în ziare și la televizor în așa fel încât semăna mai mult cu un căpcăun decât a ființă omenească, era capabil de iubire. Dușmanii lui nu trebuiau să știe acest lucru. Nici prietenii lui, căci oricând îi puteau deveni dușmani.
Odată l-am văzut pe tata omorând pe cineva, cu aceleași mâni care mă încărcau cu iubire. Probabil să omul o meritase. Eu mă jucam în dulap, nimeni nu știa că sunt acolo, aveam obiceiul să dispar așa câteodată, eu și cu jucăriile mele. Bărbatul era mai tânăr decât tata. La început s-au salutat și au vorbit despre ce se vorbea la întâlnirile acestea, ceva legat de bani și transporturi și oameni care trebuiau cumpărați și alte lucruri care nu mă interesau deloc  - oricum nu le-al fi înțeles. Pe urmă i-am auzit certându-se. Asta m-a făcut curioasă. Mi-am apropiat privirea de fanta dintre ușile dulapului.

Exact în acel moment l-am văzut pe tata cum îl lovește cu pumnul în față pe celălalt și când acesta s-a aplecat și s-a ținut cu mâinile de față, tata a trecut în spatele lui. I-a trecut brațul în jurul gâtului și omul s-a zbătut și a lovit cu picioarele în podea, poc-poc-poc-poc, până când s-a făcut moale de tot și atunci tata s-a ridicat, respirând greu. Și-a aranjat cămașa și a lovit trupul de jos cu vârful pantofului. Nicio mișcare. Eu stăteam în dulap și îmi era frică să mă mișc. Dar nu de tata îmi era frică, știam că el nu mi-ar face nici un rău. Trupul nemișcat al omului îmi transmitea ceva rău. M-am abținut cât am putut, mușcându-mi buzele, dar tot mi-au dat lacrimile. Am și făcut pipi pe mine. Tata s-a apropiat de dulap, cu o față îngrijorată, l-a deschis și m-a luat în brațe. Mă ținea în așa fel încât să nu văd trupul nemișcat.
- Să nu îți fie frică, dovlecel, mi-a spus, să nu îți fie frică. Era un om rău și a trebuit să îl pedepsesc. Acum doarme, nu va mai face rău nimănui.
M-a dus în baie, m-a dezbrăcat, mi-a făcut baie, trecându-și palmele peste mine, mai puțin aspre acum, datorită săpunului și a șamponului, apoi m-a îmbrăcat cu haine curate. Nu a vorbit deloc, dar nu îmi mai era frică. Tata a rămas cu mine toată ziua și înainte de a mă fura somnul mi-a citit o poveste despre o fată curajoasă care salvează un regat. Mi-a plăcut cel mai mult dintre toate.
- Mica mea războinică, îmi spunea după aceea.
Nu mi s-a mai adresat niciodată cu ”dovlecel” și l-am iubit și mai mult de atunci.
Mâinile tatălui meu aveau puteri supraomenești. De fiecare dată când mă simțeam rău sau tristă, în copilărie și mai târziu, până în ultimele clipe, atingerea lor reușea să alunge orice neplăcere. Mi-aș fi dorit să mă fac mică de tot, cât să încap în căușul palmelor lui, și să trăiesc așa pentru totdeauna. Nu mi-ar mai fi trebuit nimic. Nici călătoriile în lumea întreagă, nici cadourile, nici bărbații, care până la urmă m-au dezamăgit, fiecare în parte.
Pe tata l-au găsit cu o gaură în piept, când eu mă aflam în luna de miere în Costa Rica, cu proaspătul meu soț, împreună cu care am avut o căsnicie de jumătate de an – cu aproape jumătate de an mai puțin decât ar fi trebuit.
Am plâns într-un dulap, unde nu puteam fi văzută și auzită, nici măcar de fantomele care ar fi bântuit clădirea. Eram o războinică, nimeni nu trebuia să îmi știe slăbiciunile.
M-am dus acasă și am strâns mâinile tatălui meu mort, dar le-am simțit ca și cum nu i-ar fi aparținut. L-am sărutat pe frunte și am aranjat cele trebuincioase pentru înmormântare. În același timp, am pus o recompensă de un milion pe capul celui care îl împușcase pe tata. Mi-a fost adus după câteva zile, într-o mașină de poliție, încătușat. Polițiștii mi-au spus că e un favor, că nu au nevoie de recompensă, dar le-am dat-o oricum. Nu am nevoie de favoruri – asta am învățat-o de la tata.
Ucigașul era cam de aceeași vârstă cu mine. Nu m-a interesat să aflu mai multe detalii. Stăteam singuri în beci, după ce dădusem afară din casă toți paznicii și servitoarele. Era o treabă pe care trebuia să o fac singură. Ucigașul avea mâinile și picioarele legate de scaun. Îi vârâsem propriile șosete în gură, căci nu voiam să îl aud. I-am pipăit palmele. Se simțeau moi și slabe, ca ale unei femei neobișnuite cu munca. Am luat cuțitul și am început să i le crestez și am continuat să o fac până ce nu am mai avut ce cresta. Abia după ce am trecut lama peste oase și le-am pipăit am simțit crestăturile adânci și dure care îmi aduceau aminte de tata.