Dumitru Cristanus Morminte insomnice(Dumitru Cristănuş – „Morminte insomnice”, Ed. Agnos, 2017)

             Cum e să n-ai treabă pe nicio lume, să stai aşa între ele şi să nu te recunoască nimeni ca fiind viu sau mort, pentru a-ţi da ceva de făcut, orice, numai să fii conştient de existenţa ta de-adevăratelea într-o formă sau alta de agregare a spiritului măcar, dacă nu şi a materiei...
             Dumitru Cristănuş are parte în mod deliberat de o paloare existenţială, stând la propriu de veghe la graniţa dintre cei vii şi cei morţi, în incinta şi luminoasă şi lugubră denumită cimitir. Trebuie că este o experienţă pe cât de ciudată pe atât de benefică, deoarece un suflu vijelie îl străbate ca o angoasă fără capăt şi fără vreme şi vremuri. E, firesc, un aflux de oameni care intră şi dintre aceştia numai unii mai găsesc calea de ieşire, ceilalţi se pierd între cruci, pe sub cruci. Astfel se nasc aceste dure crestături în memorie, „Morminte insomnice”.
             Pare-se că nevăzut, poate şi imponderabil, poetul stă şi îşi scrie propria istorie, aceea prezumtivă a nevăzutului şi imponderabilului. Cei care trec prin faţa sa, învăluiţi după caz de viaţă sau de moarte, sunt mulţi, nu stă să-i numere, ci scrie pe măsură ce le simte atingerea, chiar dacă de el nu bagă de seamă nimeni.


             Trebuie că el, poetul, este perfect viu, dar mai greu de dibuit în firida aceasta de real/ireal, posibil să aibă la el o candelă foarte discretă, asta dacă nu scrie pe întuneric, pentru că el scrie noaptea, da, mi-a spus el mie că noaptea e bună pentru scris, dar sigur o candelă de suflet pâlpâie în tărâmul de întâlnire cu veşnicia.  
             În toată volbura aceasta de treceri, desigur sunt o grămadă de suspine, de oftaturi, de regrete, nu sunt însă şi ştiri despre ce ar mai putea fi nou prin lumile frânate, oprite pe o dungă subţire, acolo unde probabil nu e chiar nimic.
              De aceea, „Nu mai ştiu nimic” reprezintă o stare de fapt, pe lângă una onirică, pregnant şi convingător explicitată cu har poetic: „Stau la poarta cimitirului/ deghizat în cerşetor/ e cald şi fără grijă aştept cu mâna întinsă/ mila cuiva, un colac de pomenire/ măcar cât să mă pot întoarce/ în moartea mea mai bogat/ să fiu şi eu mort de-a binelea/ cu crengi de liliac pe piept;// îmi chiorăie maţele stând aşa chircit/ în ceasornicul care nu mai bate/ niciodată ora exactă a vieţii/ mai trece un viu/ mai trece un mort pe lângă mine/ îmi aruncă un leu de hârtie/ sau câte-o monedă jegoasă şi rece// coboară din tramvaiul învechit/ de peste drum o mulţime de îngeri/ venind către mine buluc,/ nijmeni nu-i vede/ eu tot cu mâna întinsă/ ofer crengi înflorite/ celor ce trec poarta şi nu mai ies/ nu-i mai recunosc/ pământul a intrat în ei/ prefăcut în veşnicie deja/ e adevărat: nu te poţi juca cu pământul,/ dar mai ales cu cerul// aş fi vrut să invit la cină toţi îngerii// stau mai departe cu mâna întinsă/ nu are nicio legătură orizontul/ spre care arăt/ nici steaua mea de viaţă/ nu mai e stea/ s-a făcut fleaşcă în pălăria cerşetorului// stau la poarta cimitirului/ şi mâna s-a desprins pe pământ/ înverzind.// despre morţi şi despre vii/ nu mai ştiu nimic./ Rămas singur, pe umeri/ îmi port viaţa ca pe un sicriu,/ Rostesc Tatăl nostru şi scriu.”
              Ce-ar mai fi de zis, ar fi, dar eu doar mă întreb aşa: Poetule, ce te-ai face la o atingere de înger? Te-ai face abur, fum, te-ai face iarbă, frunză? Sau poate îngerul te-ai atins şi iată că eşti poet!