Vasile Morar Poezele de amor(Vasile Morar – „Poezele de amor”, Ed. Eurotip, 2019)

             Uneori ne lepădăm de costum şi cravată, pentru a putea ţopăi fără să năduşim într-un spaţiu şi într-un timp care vrem noi. Cam aşa: Mai lasă-mă, măi frate, cu eticheta de la haină, mai bine dă jos haina că nu-ţi vine tocmai bine, e-ntr-o rână, demodată, deşirată şi descusută. Ei bine, la Vasile Morar nu e vorba, toate ţoalele ţin de îndelungă tăvăleală, dar mai răsuflă şi el, no. Cu „Poezele de amor” îl şi văd şugubăţ la cumpăna vremilor şi în intersecţii de suflet.
             Cum se zice pe la noi, ’arz-o focu’ dragoste’, fript cu tot cu dragostea poetul trece în spirit liber ca sărind din barcă în fuioare, în şuviţe, în sprâncene şi-n gene de libertate reală nu eufemistică. Poezia sa nu se apretează, dar se pretează la un ritm muzical alert, o ţipureală pe cinste. Versurile sunt îmbrăcate în patimă nedisimulată şi au dichisul, tâlcul şi troncul lor. Cum ar fi în „Balada păunilor mofluzi”: „Se smulg caii din căpestre/ e lumină-n trei ferestre/ şi e noapte până peste// Marginea de jos a lunii/ unde dorm mofluzi păunii/ şi-au trecut călare hunii// În cealaltă jumătate/ ferestrele luminate/ şi eu, cel plin de păcate// Te aştept să vii călare/ pe-unh mustang cu şa de sare/ şi cu frâiele amare// Haide, hai/ deschide ochii/ nu te-ascunde printre rochii/ când curg şlicuricii-n dropii// Of, când trec pe bulevard/ gagici învăscute-n fard/ inimile mele ard”. Iar pe asemenea ritmuri poţi să te îmbeţi liniştit grupa mare.


             Vioiciunea este carateristica principală, la care se mai pune şi întoarcerea ca de fus a limbajului, sunt poezii spiralate, un fel de formulă ADN pe care ce-i drept n-o întâlneşti prea des. Să rămânem în zona baladelor, cu alta şi mai năstruşnică, asta nefiind neapărat de corzi de cobză, dar declarativă cât se poate: „Iubesc chelneriţele de când mă ştiu/ Cele cu ţâţe mai ca hârboiul/ Când îşi pun tandre pe pleoape boiul/ Şi printre mese cu pasul scriu// Feţe de masă – albe zăpadă/ În frapiere – vinul ţâfnos/ Mă cercetează până la os/ Ele fac drumul ca să mă vadă// Of, chelneriţele...// Viaţa mă minte/ Printre pahare şi ţâţe mari/ Să-mi vină-n preajmă trei lăutari/ Şi la ureche nebunpi să-mi cânte// Să bat podeaua, cizma să surpă/ Cu chelneriţele să-nvârt macaz/ Să le urce vorbea mea în obraz/ Viaţă, te bag în mă-ta, curvă” (Baladă cu vin ţâfnos).
             Iar la aşa boemă voită predilect eseniană, trebuie musai şi o „Iertare de păcate”: „Voi fi un mort frumos/ o să vedeţi/ cum sfinţii mă vor trage pe pereţi/ mai ales capul/ capu-mi de aramă// În jurul lui vor încropi o ramă// Stând în icoană, alăturea de ei/ dumineca-ndeobşte, când vor veni femei/ o să-mi boiesc barba, bretonul şi mustaţa/ şoptindu-le// Acum se schimbă viaţa// Câte-o vădană cu sprâncene mute/ îşi va întoarce gâtul,/ pe sfânt să îl sărute/ dar nu aşteaptă sfatul/ odat’ mărturisit păcatul// Şi când pe piept îi face semn cu crinul/ cu palma aspră îi atinge sânul/ în fiecare noapte/ prea înaltul/ o iartă de păcatele cu altul”.
             Dacă ai cumva o dimineaţă care te deprimă, cum ar fi una îmbufnată de luni când mai şi plouă, eu zic că merge s-o rezolvi cu „Poezele de dragoste”, de altfel merită încercat şi în alte zile, iată-mă bine dispus într-o marţi.