CU

CRISTI și MAGDA

Kurt Cobain, Jim Morrison
Krist Novoselic, Dave Grohl
o stewardesă și-un pilot

Paul
Roxana și Adina
Marius
educatoarea

ÎN VIAȚA LOR

Un pod prăfuit de bibliotecă părăsită. Cu pereți mucegăiți și o fereastră vopsită; plin de cărți îngălbenite, fără coperți, cu foi rupte. În care tot mobilierul (masa, două scaune, patul) e construit din cărți lipite cu scotch.
O lumină galbenă și slabă de la un bec foarte murdar care atârnă din tavan.

Cristi se trezește, se pune-n fund pe pat și se întinde.
Se uită în jur mirat.
(E îmbrăcat într-un tricou cu Kurt din Unplugged și versuri din Dumb.)
CRISTI: Magda?
Se sperie.
Magda!? Unde ești, Magda?
MAGDA: Cristii! Mor! Ajutor! Ajută-mă, că mor!
Intră în fugă-n scenă și se prăbușește la Cristi în brațe.
CRISTI nu știe ce să facă.
Se lasă jos lângă pat și îi ține capu-n poală.
După un timp se uită la ceasul de pe mână.
MAGDA: De ce nu plângi?
CRISTI: Pentru că mori.
MAGDA: Și nu voi mai fi!
CRISTI: N-ai fost nici Înainte.
MAGDA: Iară începi cu Înainte?! N-am vrut să mă percepi ca mamă, așa că te-am crescut din umbră. Tot timpul am fost cu tine…
CRISTI: Poate că tu ai fost cu mine, dar eu nu te vedeam, nu te auzeam. Nu eram cu tine!
MAGDA: Dacă nu plângi pentru mine, care-am făcut atâtea pentru tine, măcar plângi că rămâi singur…
CRISTI: Ce ai făcut atâtea pentru mine?
MAGDA: N-am făcut nimica pentru tine!?
Îl scuipă.
Phui! Nerecunoscătorule!
CRISTI dă cu pumnul în podea să n-o lovească pe ea.
Lasă epitetele și dă exemple! Sau taci și mori în liniște! 
MAGDA: Vorbești așa ușor de moarte… Tu chiar nu înțelegi nimic!? Când mor nu voi mai fi!
CRISTI: N-am eu norocul ăsta!
MAGDA: Dac-ai știi ce greu îi să ai pe cineva n-ai mai vorbi așa… Mi-ai construi statuie pentru că-s cu tine!
CRISTI: De ce-aș face o statuie pentru că ești cu mine!?
MAGDA: Pentru că nu ești singur!
CRISTI: Și asta e bine!?
Eu unul prefer singurătatea.
MAGDA: Pentru că nu știi ce înseamnă.
CRISTI: Ba da, absența ta!
MAGDA: Și a ce fac eu pentru tine! Am avut grijă ca – Aicea! – să nu-ți lipsească nimica!
CRISTI: Da, „Iubire”, dar eu am avut Totul, Înainte. Și tu m-ai pus să aleg ceva, când am pierdut orice altceva!
MAGDA: Care tot, c-aveai doar văgăuna asta!
CRISTI: Adică tot ce știam că exista.
MAGDA: Am făcut dragoste cu tine!
CRISTI: Da, aicea recunosc, mi-ai potolit dorințele. Dar până să fac sex cu tine eu nu am avut dorințe… 
Doamne, ce bolovănoasă limbă! Ce fain suna în  engleză: Aw yeah, that was cool, but I wasn’t hot until I filled your wound…
MAGDA: Ți-am supt pula!
CRISTI: Ți-am lins pizda!
MAGDA, izbucnind în plâns: Te-am învățat să vorbești…
CRISTI: Dar ai făcut-o pentru tine! Tu aveai nevoie să îți pot răspunde. Mie îmi ajungeau sinapsele…
MAGDA: Am făcut dragoste cu tine, deși știam că nu e voie nici să fac dezbrăcată baie!
CRISTI: Mă, zici că ești Pristanda!
MAGDA: Știi tu ce greu e să faci asta!? Unii așteaptă ani de zile… Tu știi în cât timp crește un copil?
CRISTI: Și cine mă-ta ți-a cerut ca să faci asta!? Nu tu m-ai pus să-ți umplu rana!?
O imită: „Astupă-mi-o, te implor! Până nu curge tot și mor!”
Pentru asta ai să arzi în Iad!
MAGDA: Dar ai zis că m-a iertat de-acest păcat!
CRISTI: Nu, am zis că eu te iert, pentru că ai jucat perfect. Chiar m-ai convins că menstruația-i letală, deși știam că-i doar o simplă hemoragie lunară…
MAGDA: Doamne, te implor, ai milă! Măcar după moarte să… !
CRISTI: Doamne, dacă chiar exiști, ia-o în Rai de aici!!
Începe să râdă.
MAGDA: Iar ți-ai bătut joc de mine? Ticălosule!
Pauză.
MAGDA: Toate au fost mai bune Înainte, dar ce făceai fără mine?
CRISTI: Nimic, pur și simplu trăiam…
MAGDA: Dar pentru ce!?
CRISTI: Pentru-a trăi.
MAGDA: Nu aveai un țel în viață! O bucurie!
CRISTI: O suferință!
MAGDA: Da, chiar, atunci ce făceai? Pe umărul cui plângeai?
CRISTI: Păi, nefăcând nimica, n-aveam ce regreta. Și apoi, neavând pe cine să impresionez, ce motiv aveam să lăcrimez?
MAGDA: Te-am învățat să citești! Măcar așa să ieși dintre acești pereți.
CRISTI: Și de ce aș ieși? În Dostoievski!?
MAGDA: Eu nu aș fi putut supraviețui fără romanele de dragoste… Și poezie!
CRISTI: Nu am înțeles niciodată poezia…
MAGDA: Pentru că n-ai inimă!
CRISTI: Ba da! Pune mâna… Aici, la carotidă!
MAGDA: Era o metaforă…
O nouă pauză.
MAGDA: Chiar crezi că îți va fi mai bine fără mine?
CRISTI: Nu știu, mi-a fost mai bine Înainte…
MAGDA: Și ce-i mânca, mă, praf cu aer?
CRISTI: Nu, păr, unghii și fecale.
MAGDA: Dumnezeule!
Își face cruce.
Oare ce se va-ntâmpla când vodca ți s-a termina?
CRISTI: Păi, corpul meu conține 80% apă.
MAGDA: Asta o știi de la mine!
CRISTI: Da, dar transpiram și fără s-o știu.
MAGDA: La toate ai câte un ,,dar”; normal, tu ești cititor, nu bibliotecar… Dar uite-te în ochi la mine și spune că-ți va fi mai bine fără mine!
CRISTI: Poate în ochii tăi, că doar țărăncile exprimă cu acuzativul o posesie. Ca să nu mai spunem că expresia e pleonastică, că dară nu mă voi uita în ochii tăi la mine…
MAGDA îl prinde de bărbie și-i întoarce capul spre ea.
Taci, uită-te și spune!
CRISTI: Tac, mă uit în ochi „la tine” și zic: Îmi va fi mai bine!
MAGDA: O, Doamne, tu chiar crezi asta!
CRISTI: Și tu te miri!? Ce naiba!? Nu pot să fac ce vreau! Că nu vrem niciodată ceea ce eu
aș vrea…
MAGDA: Și ce ai vrea să facem!?
CRISTI: Nu știu…
MAGDA: Mereu spui asta! Și apoi te plângi că nu facem ce vrei…
CRISTI: Vreau să vreau, nu să vrem! Să fac, nu să facem! Să nu te rog, să nu întreb, să nu-mi pese dacă și ție-ți place!
Și tot ce facem e ce am făcut… Poate cândva mi-au plăcut, dar acum nu mai simt nimic…
E ca atunci când am mâncat prea multă înghețată!
Vreau să simt, vreau ceva nou…
MAGDA: Și cine nu te lasă?
CRISTI: Tu! Ești mereu în preajmă! Doar atâta mai trăiesc când mă trezesc. Până te aud zicând: Bună ziua! Sau te văd cum deja îmi strângi pătura…
MAGDA: Dar trebuie făcut patul…
CRISTI: Sau până aud Trebuie! Dacă ai făcut patul până m-am dus la baie. Poate c-aș mai fi vrut să dorm, dar nu, nu se poate, cum am pus piciorul jos, mecanismul se pune în mișcare și orice vreau sau îmi place e înăbușit pe loc de verbele impersonale așa trebuie, așa se face… Dar de ce!? A da, că așa face toată lumea. Ai făcut vreodată ceva c-ai vrut tu, nu că trebuia?  Ți-ai dorit o dată ceva?
MAGDA: Da! Te-am dorit pe tine!
Plânge cu disperare.
CRISTI: Și când m-ai avut m-ai transformat în înc-o datorie, pe care-o cari în cârcă cu cinste și
mândrie. Dar, ca orice datorie, o faci în silă și de mântuială. Ți-ai gustat vreodată mâncarea? Nu, doar ai bifat hrănirea…
Ești ca soldatul sovietic ce trece și prin foc să urce steagul roșu pe cea mai înaltă culme! Nu contează că l-a ars, el și-a făcut datoria, a depus pe pisc cenușa!
MAGDA: Ești nedrept! Nedrept! Nedrept!
CRISTI: Și, când te văd că tot ce faci, faci  numai din inerție…
MAGDA: Dar tot ce fac, fac pentru tine!
CRISTI: Da, dar cu aceleași gesturi și la aceleași secunde! Zici că ai un ceas în tine; ba nu, că până şi ăla arată ore diferite dacă-i la Roma sau la Londra! Hai la masa! la ore fixe, nu contează că nu mi-e foame! Dacă vreau să mânc supă seara: Cine a mai văzut așa ceva!?”
Mă îneci, nu mai suport! Mă enervez cum te văd!
Mori! Te rog! Nu mai pot!
Vreau să trăiesc, chiar nu mai pot s-aștept! Chiar simt că am să mor dacă mai aștept în loc să trăiesc!
Te rog! Nu mai pot să înot!
MAGDA: Chiar atât de tare-mi dorești moartea?
CRISTI: DA!
MAGDA, enervată: Și-atunci de ce nu mă omori în somn!?
CRISTI: Se poate!? Cum!? Unde să mă ascund!?
MAGDA: Mult mai puțin crud decât o faci acum…
CRISTI ridică din umeri.
Tu m-ai învățat că dacă vreau ceva să iți cer frumos și mi se va da. Puteam și să te implor, tot nu mă auzeai în somn. Dar o să mai dormi… Zi-mi cum se face. Și promit că te scap de suferințe… Deci, ce zici?
MAGDA: Bine. Mor… Adio, Iubire! Sper că vei regreta… Cândva…
Și te mai rog ceva… Mâncă-mă pe mine, când ți se face foame…
Și se rostogolește de la el din brațe, își ridică fundul chircită de durere și sprijinindu-se în genunchi și frunte, își dă ultima suflare.

*

CRISTI: A murit?
Nu cred, e tot aici… Și orice necrolog începe cu „azi a plecat dintre noi” sau „aducem un ultim omagiu marelui dispărut”…
Și fiecare pomenește de o adâncă tristețe, iar eu nu sunt trist…
Dă din mână.
Ce contează? Tace… Mă lasă-n pace… Așa e perfectă…
Da, până la urmă e-o fată de treabă...
Se-așază pe ea ca pe-o bancă și se lasă pe spate, sprijinindu-se cu palmele pe umărul stâng și pe fund.
Tăcere îndelungată.
Cristi se întinde.
Îââââh! În sfârșit a murit!
Pot să fac ce vreau…
Când vreau…
Nu-mi pasă că se supără!
Tăcere îndelungată
Cristi: Mda, în sfârșit…
Dar de ce nu-s fericit? De ani, de zile aștept aceste clipe!
De fapt nici înainte, când nu era cu mine, nu eram fericit…
Da, asta era starea…
Nu, că acum sunt trist că nu sunt fericit…
Becul se stinge. O lumină slabă intră pe fereastră.
Ce naiba!? N-am închis ochii!
Unde e lumina!?
Sau i-am închis?
Închide ochii.
Acum chiar că nu văd nimic… 
Intră în panică.                                                     
Cum se… Ce… De unde… Cum… Ce trebe să fac acum!?
Magda, unde e lumina!?
Trebe să fie aici pe undeva…
Da, că nu s-a deschis ușa.
Începe s-o caute.
Brusc se oprește.
Să știi că asta-i moartea!
Brrr! Mi-e frig –e cald– mi-e frică!
Și ea a zis că-i pentru totdeauna!
Dar poate că n-a murit.
Se lasă jos lângă ea și-o zgâlțâie.                     
Hei, Magda… nu mai muri. Am glumit, dară mă știi, fără tine-s pă nicări…
Hai, te rog frumos, nu mai fi supărată… Jur că n-o să mai vreau să mori niciodată.
Cade o carte.
Se sperie foarte tare.
Te rog, iubire, te implor, dă-mi lumina înapoi!
Plânge.
N-o să mai strig la tine niciodată! N-o să mă mai strâmb când vii de la muncă! Hai, te rog, te rog frumos; vei dormi cu mine, nu pe jos. Te rog! Te implor! Mă pun în genunchi – nu mai muri!
Hei, asta e frică!
Ceva nou! Simt…
Nu mă băga în seamă… Nu te deranja pentru mine, moarte plăcută-n continuare!
Se așază lângă ea, rezemându-se de fundul ei.
Mda, și acuma…
Da’ e cam nașpa fără lumină, fă…
Ce făceam când nu era lumină?
Nimic… Dormeam… Și visam…
Ehei, erau clipe fără tine… Da! Închideam ochii și ea dispărea…
Da, dar atunci închideam ochii fără frică. Nu știam că pot pierde lumina. Dormeam fără această grijă. De fapt chiar lumina mă trezea…
Ia stai așa! Poate că trebuie să dormi să ai lumină când te scoli. S-ar putea, că dormeam întotdeauna…
Noapte bună, Iubire!
Se culcă lângă ea, cască; dar imediat începe să se zvârcolească.
Dorm?
Nu, vorbesc.
Nu pot să dorm!
Ce n-am făcut? Am zis „Noapte bună, Iubire!”, am căscat, m-am culcat și-am lipit pleoapele…
Ce naiba n-am făcut? Ce naiba mai făceam?
Păi, mă culcam! căscam! făceam dragoste cu ea, visam…
Nu, când visam deja dormeam. Dar ce făceam înainte de-a  –ă, cum îi zice? a, da!–  de a adormi?
Dar când adormeam? Că nu era atunci când închideam ochii…
Nu! Am mai încercat să aflu asta și și atunci era să pierd lumina. Când am deschis ochii, până la urmă, lumina era foarte umbră. Avea dimineața… Așa i-a zis ea…
Hei, parcă-mi vine să dorm…
Cască.
La naiba! Nu-mi mai vine de când mi-am dat seama!
Oare chiar n-o să mai dorm niciodată? Și-o să devin ca acele epave de care vorbește Verbeke?
Chiar am pierdut lumina pentru totdeauna!?
Am citit undeva că dacă lumina rațiunii dispare, omul devine rinocer… Și-n zona aia toți s-au transformat, în afară de unu, Berenger…
Expiră puternic.
Să ne calmăm…
Și să recapitulăm: mă culcam, făceam dragoste și… Deci: mă culcam, făceam dragoste… visam; făceam dragoste, mă culcam, căscam… Mă-ndepărtez așa; invers: mă culcam… căscam… făceam dragoste… făceam dragoste… făceam dragoste și… și făceam dragoste… făceam dragoste…
Asta e! Făceam dragoste! Nu am făcut dragoste.
O înghiontește.
Hei, n-am făcut dragoste!
Magda, n-am uitat ceva?
Scoate scula și se joacă cu ea.
Să nu-mi zici că nu-ți trebuie!? Hai c-am trăit-o și pe asta! Dară tu săreai pe mine!
Pe bune, când nu murea, nu refuza așa ceva!
E drept că nici n-avea ocazia…
Hai, mă, să facem dragoste!
Ce naiba, și ție-ți place!
Iartă-mă că am strigat. Dar și tu m-ai enervat…
Hai, mă, te rog; te rog frumos!
Nu vrei!?
Bine! O să fac eu dragoste cu tine. Ție n-o să-ți placă. Știi bine că eu nu știu cum să fac să îți placă ție!
Se ridică, merge la fundul ei și îngenunchează. Îi ridică cămașa de noapte și încearcă să i-o bage printre picioarele pliate. Dar oricât întinde de ea, dânsa n-ajunge pân’ la trânsa și cum o
lasă din mână redevine mică și bleagă. Se oprește scăldat în sudoare.
A, da! Se întărea în gură la ea.
Merge la cap.
Hai, Magda, cască gura. Atâta îți mai cer și gata…
Dar și-a închis pe veci gura... 
Și ăsta e un lucru rău!?
Mă, da-ncepe să mă-nerveze! Ce naiba, da-i după tine!?
Se chinuie să-i desfacă picioarele. Nu reușește și, frânt, lângă ea se prăbușește.
Și mai zicea idiotul ăla că moartea anihilează voința. Bă, filozofule, tu ai avut vreodată o femeie!?
Se liniștește.
Da’ ce fain e un sân văzut prin gaura de la gât!
Hei! Se întărește! Crește!
Da’ nu mă mai ridic, sunt obosit…
Aaaa! Dormi când te cuprinde oboseala!
Da’ cum dracu să dorm sub apăsarea asta! Parc-ar sta o tonă pe ea!
Hai, gata, jos, ajunge! Ce, nici tu nu mai asculți de mine!?
Frate, s-a prostit lumea de când cu moartea asta!
Gata, mă, jos, dacă-ți spun! N-auzi, jos, mă, că te sugrum!
Și cu ambele mâini și-o prinde și-o scutură cu furie.
Și așa descoperă masturbarea: Ah!… Da!… Așa!… Nu te opri!… Înc-un-pic!… Ai grijă, vin!
Ejaculează: A! A! A-A! Aaaah!!!
Se aprinde becul.
Cristi: Oau, mamă! Nici n-a trebuit să dorm să fac lumină!
Lovește becul și acesta începe să penduleze nebunește (va pendula până la sfârșitul scenei).
Se uită în palmă.
Yach! Da-i scârboasă sperma, fă!
Se șterge de cămașa ei de noapte, se ridică și se încheie.
Credeai că mă prinzi cu sexul! Uite fă, că pot și singur! Și-o fac mai bine ca tine. Nici să dorm nu mai trebuie!
N-auzi, fă, mă cert cu tine?! Și ți-am zis „fă” în prostie!
Ce!? Nu ripostează! N-o credeam în stare de asta nici moartă!
Răspunde, fă, că te înjur!
Phui! Pedofila dracului! 
Ce ai făcut, fă, scroafă ordinară!? Că tu taci numai când ești vinovată!
Tu, pizdă, răspunde! N-auzi!? Vorbesc cu tine!
Hai, Magda, nu mă mai joc! Din tot sufletul te rog!
Începe să plângă.
Te implor! Zi-mi ceva ca să-ți răspund; că mă arde cuvântu-n gât! Te implor, măcar o frază, o propoziție, un cuvânt, o literă!!!
Nu vrei!? Bine, voi vorbi eu cu mine!
Dar despre ce?
Orice…
Bine, hai să vorbim despre…
Nu, că nu va merge așa… Trece prea repede discuția. Nu trebe să-mi explic despre ce e vorba… Și argumentele mele nu mă iau prin surprindere, așa că le resping prea repede… Și nici nu prea am ce respinge, pentru că eu gândesc ca mine. Pe când ea…
Hai mă, Magda, zi o tâmpenie pe care s-o combat trei zile…
Du-te-n mă-ta! Ai ieșit degeaba! Vezi, ți-am zis io, femeie, că-i mai bine fără tine!
Stai așa! Că tu ai zis destule tâmpenii la viața ta. Trebuie doar să-mi amintesc…
Care era ultima? Aia cu vodca… Cum zicea? „Dumnezeule! Oare ce s-a întâmpla când vodca s-a termina!?”
Păi, n-oi mai bea…
Ia stai așa! Dacă bei mai mult un pic devii aproape tâmpit. Trebe doar să-mi amintesc ce am zis când mă trezesc…
Dumnezeule! Și ce s-a întâmpla când vodca s-a termina!?
O, Doamne, sunt de acord cu tine!?
Răspunde tu, curvă, răspunde!
M-ai învățat să vorbesc, trebuie să vorbești cu mine!
Vorbește tu, că te omor!
Dar nu știu cum…
De taci te bat!
Îi trage un pumn în cap.
Fă, te rup în bătaie! Și pun pe tine sare!
Auzi, fă!?
O ridică în picioare și o zgâlțâie cu furie.
Vorbește! Zi ceva!! Vorbește!!!
O zvârle cât colo cu disperare și plânge cu capul în palme.
Se oprește. Are o idee. Fuge într-o parte-a camerei, de unde ia poșeta ei și scoate un pistol din ea.
Ce, numa’ tu mă poți amenința cu ăsta!?
Vorbește, de nu trag! Mă auzi!? Am s-o fac!
Nu crezi!? Bine!
Da’ oare cum se face?
Întoarce pistolul pe toate părțile.
Parcă era ceva cu țeava…
Duce pistolul la un ochi și privește în țeavă.
Iară s-a dus lumina! Nu se vede nimic… Da’ absolut nimic…