Născut în anul 1955, scriitorul Jordi Villaronga Eguren este profesor de limba și literatura spaniolă la Universitatea din Barcelona. În anul în care l-am cunoscut, 1998, era președintele Asociației Poeților din Barcelona (de la înființarea sa, în 1989) și publicase șapte volume de poezie și trei cărți de eseuri despre literatura spaniolă contemporană. Colaborează la numeroase ziare și reviste de cultură precum „El Pais”, „La Vanguardia”, „El Periodico  de Catalonia” și este, de asemenea, un apreciat traducător din italiană, portugheză și catalană.

-          Care sunt trăsăturile specifice ale literaturii și poeziei spaniole din acest secol?

-          Literatura spaniolă a acestui secol are ca prim vârf valoric generația ”27, cu Lorca, Cernuda, Salinas, Aleixandre, Alberti, Juan Ramon Jimenez și Antonio Machado. Datorită lor și celor care au urmat se poate spune că acesta e secolul de aur al literaturii spaniole. Acești poeți au început cu o linie experimentală, avangardistă și au influențat ulterior toată poezia noastră. Ei sunt cei mai cunoscuți și de altfel Juan Ramon Jimenez a luat și Premiul Nobel. El a fost un deschizător de drumuri al generației ”27 cu poezia sa pură și cu un puternic substrat cultural.

În timpul războiului civil din Spania, această poezie cu motive culturale nu a mai fost posibilă într-un astfel de moment de urgență istorică. În acei ani, aproape toți membrii generației ”27 au intrat sub influența lui Antonio Machado, un poet care făcuse un compromis politic cu republicanii. Este o perioadă a imixtiunii politicului în poezia noastră. Această poezie politizată a fost numită realism istoric, realism critic sau poezie socială. Așa a luat naștere cea de-a doua generație, numită generația postbelică. Un poet tipic pentru această perioadă este Miguel Hernandez, care a luptat cu arma în mână pe baricade. Prima generație postbelică din Spania era formată dintr-o grupare de poeți oficiali franchiști, L. Rosales, L. Panero ș.a. și o grupare de poeți neoficiali, care s-a numit generația exilului interior (Blas de Otero, Gabriel Celaya etc.). Tot în această perioadă se mai poate vorbi de o generație a exilului, alcătuită în principal din toți poeții generației ”27 care au fost obligați să ia calea exilului (Cernuda în Mexic, Salinas în Anglia, Alberti în Argentina etc.). Lorca a fost împușcat, iar Miguel Hernandez a murit de pneumonie în închisoare într-o celulă situată la 20 de centimetri deasupra apei. Vicente Aleixandre a rămas în Spania.

„Am devenit foarte eclectici”

-          Și în 1977 a fost cel de-al doilea poet spaniol care a primit Premiul Nobel, Vicente Aleixandre, unul dintre poeții mei preferați.

-          Da. Din Blas de Otero și Gabriel Celaya se trage cea mai importantă generație a momentului din Spania, generația ”50. Reprezentanții acestei generații mai sunt numiți copiii războiului, fiindcă erau copii în perioada războiului civil. Cele mai importante nume ale generației ”50 sunt: Jaime Gil de Biedma, Angel Gonzalez, Carlos Barral, Alfonso Costafreda, Claudio Rodriguez, Jose Angel Valente și Francisco Brines. În paralel există o generație de prozatori, Juan Benet, Juan Garcia Hortelano, Juan Marse, Juan Goytisolo, Luis Goytisolo, care au aceleași valori estetice împărtășite de poeții de mai sus, o poezie și o proză care refuză orice ornament, orice element baroc și reflectă într-un stil clar destinul omului individual. E o poezie în care se folosește mult persoana întâi, influențată de cea a englezilor Auden și Eliot, dar și de versurile lui Cernuda. Modelele exemplare ale acestei generații sunt Cernuda și Salinas, acesta din urmă fiind foarte apreciat pentru intimismul său. E o poezie cu o viziune critică asupra romantismului, o poezie foarte ironică și narativă. După aceea s-a impus generația Novissimos, din anii ”70. Acești poeți refuză poezia generației anterioare, afirmând că poezia generației ”50 este pamfletară și foarte politizată. Ei revendică o reîntoarcere la tradiția poeziei spaniole cu substrat cultural.

-          O reîntoarcere la metafizică?

-          Da, o reîntoarcere la poezia metafizică, dar într-o anumită măsură și la cea experimentală. Ei introduc noi motive culturale, provenite din pictură, sculptură și antichitatea clasică. Așa cum moderniștii au ales ca simbol orașul Paris, ei au ales Veneția și de aceea mai sunt numiți Los Venecianos. Cei mai cunoscuți sunt Manuel Vazquez Montalban, Ana Maria Moix (cu un frate foarte cunoscut ca romancier, Terenci Moix), Pere Gimferrer, Guillermo Carnero și Felix de Azua. După aceea vine perioada tranziției politice spaniole, după moartea lui Franco din 1975 și instaurarea monarhiei și a democrației.

-          Și miracolul economic spaniol.

-          Da, și miracolul economic spaniol, așa este. Noua Constituție a fost promulgată în 1978 și primul guvern democratic s-a format în 1980. Tot atunci a intrat în legalitate Partidul Comunist. În acel moment toate forțele politice, toate sindicatele și societățile culturale s-au întâlnit pentru a realiza o unificare a societății în scopul redresării țării. Cred că acest fapt a fost pozitiv pentru viața politică, dar negativ pentru literatură, deoarece a dus la o anumită amnezie istorică. Uitarea trecutului nu e recomandabilă pentru viața spirituală și ea duce la crearea unei culturi de tip laic. O cultură care nu este profundă și nu oferă nicio provocare intelectuală, cu romane de tip thriller sau romane istorice care nu pun probleme. Poezia continuă cele două direcții ale generațiilor anterioare, Novissimos și generația ”50, deci o poezie experimentală cu motive culturale sau alta cu un caracter social mai accentuat, antifranchistă. O poezie îndreptată împotriva educației franchiste pe care fiecare dintre noi o primise până atunci, o poezie mai mult de intervenție individuală decât socială. Toată educația mea până la vârsta de 20 de ani a fost franchistă, o educație oarecum provincială, aș spune puțin feudală, care exalta virtuțile masculine. Din acel moment, întreaga realitate politică și culturală din Spania a trebuit să se schimbe. Noi nu aveam înainte nicio intenție europeană, deși eram europeni. Spania era o țară închisă, chiar din punct de vedere cultural. Acum există multe edituri care traduc numeroase opere din toate țările lumii și influențele sunt diverse. Am devenit foarte eclectici și nu se mai pune problema unor rivalități între generații, așa cum a fost cea dintre Novissimos și generația ”50. Noi promovăm literatura bună și nu ne interesează dacă autorii sunt fasciști sau marxiști, ci dacă sunt buni scriitori. La fel procedăm și cu scriitorii din alte țări, de pildă Paul Celan și alții.

„O autentică surpriză a fost pentru mine poezia română”

-          Am remarcat că între poeții și pictorii spanioli există legături speciale. Am văzut la București o expoziție a unor importanți pictori spanioli contemporani care au inserat pe suprafețele pânzelor versurile unor foarte cunoscuți poeți.

-          Da, acest lucru arată încă o dată faptul că noi suntem eclectici. Tehnica aceasta a colajului datează din anii ”20. Noi suntem deschiși la toate influențele artistice, de la pictură și până la cinema.

-          Se poate vorbi și de pătrunderea tehnicii moderne pe teritoriul artei?

-          Da. Educația noastră sentimentală este influențată de Internet, televiziune, film și benzi desenate. Noi cunoaștem realitatea internațională prin intermediul imaginilor filmate și nu în mod direct, fapt ce ne afectează educația sentimentală.

-          Ce ne puteți spune despre importanța Premiului Cervantes în cultura hispano-americană?

-          La ora aceasta există numeroase premii în Spania, dar într-adevăr Premiul Cervantes este cel mai important pentru că încununează o operă. Există apoi premiile naționale, dar și premiile „naționale” ale unor regiuni, precum Catalonia, Andaluzia ș.a. După aceea există 20 de premii în valoare de 2.000.000 de pesetas (circa 20.000 de dolari) și alte sute de premii oferite de diverse orașe și ținuturi. Dacă ne-am lua după aceste premii, ar însemna că anual apar mii de poeți buni, ceea ce este un lucru imposibil.

-          Dar trebuie să fie inventați în fiecare an. Ar trebui să-i mai importați din estul Europei.

-          Da, desigur. Dar Premiul Cervantes e un premiu serios, pentru că e un premiu de limbă. Există numeroși scriitori de limba spaniolă latino-americani care au primit acest premiu și cred că toți cei care l-au câștigat sunt într-adevăr scriitori foarte mari. E straniu, dar cu adevărat toți sunt mari scriitori.

-          Din păcate nu se poate spune același lucru și despre toți cei care au primit Premiul Nobel.

-          Da, aveți dreptate. Eu nu cred în Premiul Nobel. În ultimii trei ani, de când vin în țările ex-comuniste, am descoperit aici o poezie formidabilă. O autentică surpriză a fost pentru mine poezia română. În anii ”90 a apărut în Spania o antologie a poeziei românești realizată de Darie Novăceanu și am fost foarte impresionat de poezia lui Tristan Tzara, Nichita Stănescu, Eminescu și alții. E o poezie mare, care nu e prea cunoscută la noi, nici măcar de poeți.

(„Monitorul de Suceava”, Anul V, Nr. 59, vineri 12 martie 1999)

Din cartea de interviuri în lucru, „Autoportret prin ricoșeu”.