Dorina B L Mitologia Cop(Dorina Brânduşa Landen – „mitologia morţii moderne”, Ed. Vinea, 2019)

             Dragă moarte mai plăpândă chiar şi decât mine, trebuie să te încurajez să îţi faci treaba din mărunt şi alene în tot mai vizibil şi repede – pare a zice poeta conştientă că s-a născut devreme şi perimat pentru ca odată a muri târziu şi modern. Dorina Brânduşa Landen nu are secrete faţă de moarte, cu viaţa mai mergând la subsuoară unele subtilităţi de felul acesta. Dacă e moarte, atunci să fie moarte, şi să o iubim din vreme pentru ca la momentul care trebui-va să ne iubească şi ea pe noi. Să fie o moarte caldă şi blândă, nu una tăioasă şi rece.
             Moartea nu e vreun calvar de plumb, nici vreo corvoadă istovitoare, ci desfătare spre desfrâu la deschiderea unor porţi până acum doar închipuite. Edar să reţinem, vorbim aici de o moarte modernă, cu dichis şi aplomb, despre o moarte semeaţă hărăzită nemuririi, nu despre obişnuitele morţi de pomană. Şi despre mitologie vorbim, pentru că în sacralitatea ei, nu în obişnuinţa comună, moartea transcede oricărei forme de agregare a spiritului, e moarte şi gata, atâta e pentru că atâta ştie ea să fie!


             „mitologia morţii moderne” presupune o conduită şi un accept aparte al formei şi substanţei. Această moarte nu se poate face oricum, ca la marginea târgului, un dat din palme după o lopată şi o groapă şi gata. Şi să ne înţelegem, poeta nu moare în fieşce clipă, cum ar veni de plictiseală, ci moare de dor şi de copaci şi de lună şi de ideea morţii odată întruchipate. Există de altfel un ritual categoric pus la punct, covârşitor de interesant. „aceşti plămâni îmi vor cere socoteală/ acest trup îmi va cere socoteală// acest păr în care moartea se va odihni/ îmi va cere socoteală./ acest trup e o armă/ foarte rece, foarte străină/ pare gata să explodeze/ ca o grenadă uitată/ în ţărâna grea de seminţe.// şi eu văd în oglindă/ noaptea cum linge cu limba ei rece/ rămăşiţele zilei.//o cum mă cuprinde sufletul întunericului/ să nu vadă nimeni cât de frumoase/ sunt mâinile mele albe/ să nu vadă nimeni/ cum străluceşte lumina ochilor mei/ ce incendiu frumos, ce ardere/ să nu mă legene/ când pe umeri îmi vor purta trupul/ în timpul somnului rece/ să nu mă pieptene/ să nu-mi spele trupul/ să nu-mi spele căldura/ soarelui pe care atât l-am iubit.” (în oglindă).
            Ne-am lămurit deci că nu avem de-a face cu o moarte de pripas, aciuată ca o căţea leşinată pe prispa vieţii şi aşteptând miloagă să se deschidă uşa. Această moarte face parte tocmai din „dimineţi”, aşa să ştim, acele dimineţi pe care Dorina le frământă ca pe Dumnezeu până se face pâine rumenă şi îndestulătoare.  După care, urmează un „labirint”, ei, acolo să vedem ce şi de ce: „n-am nicio strategie/ tot ce sunt şi ce am început sfârşeşte în întuneric/ ceţuri ridicându-se în coloane de spaime/ plutind deasupra globului/ aşa cum plutesc apele lustruind pietre/ nisipuri mişcătoare multiplicându-le/ inima e singura frunză grea/ grea pe un copac roşu, roşu/ într-un spaţiu în care marile dorinţe însufleţitoare/ zac la soare stivuite în mormaneori amorţite în cutele memoriei/ ca şi când vieţile noastre ar fi reale/ credeam că există limite/
legi newtoniene ale căderii/ sângele va continua să curgă/ inimile şi semenii vor cădea/ fără sălovească pământul/ o erupţie de frunze contorsionate/ atârnând de marginea abisului/ un arc perfect cuprinzând toate zilele/ şi toate nopţile în care zacem în paturi mototolite/ străpunşi de fantomele celor ce răspund/ adevărului cu minciună/ loialităţii cu trădare şi/ iubirii cu indiferenţă/ toate se îngrămădesc strâns lângă piele/ pământul nu mă poate apăra/ şi nici nu-mi poate ascunde mirosul/ fructelor putrede ale disperării/ casele mă apasă iar cerul ascunde buchete/ de sârmă încolăcite în aer/ oceane cad din colţul întunecat al ochiului meu/ de fiecare dată când rostesc un cuvânt/ o altă perspectivă sare în aer/ cu fiecare respiraţie sacadată ca un foc de armă/ cade un vultur/ menţionez că cea mai grea densitate acum/ e a rănilor de care m-am arătat mai mândră/ decât de victoriile risipite/ dar trebuie să se găsească ceva/ trebuie să existe ceva/ o piatră care să strălucească/ un cleric care se ridică la cer/ o întâmplare care să anuleze istoria/ să mă menţină plutind/ peste gheţarul pe care-l străbat cufundându-mă.” (n-am nicio strategie). Şi tot ce ai crezut că e vertical iată că nu e, se răstoarnă, se chiar redimensionează pe unele curbe nesupuse legilor fericirii de a avea legi oricare ar fi ele.
            Aproape o tehnologie a morţii se întrezăreşte, nu se moare de o moarte oarecare, comună, ci de o moarte efigie, o moarte pe cinste, revolută şi prin care au trecut inseminându-se germenii unor morţi anterioare de soi. Moartea ca şi mecanism de sine stător, dezlipit de la universul ţintuit pe nelinişti şi prognoze, moartea absolut sigură pe ea şi convingătoare. Iar priveliştile cu moartea continuă ca o anestezie prelungă, înaintea momentului hotărâtor, în cartea Dorinei, cqarte despre care nu vreau să ştiu cum se termină, mă gândesc că desigur cu o moarte. Aceasta fiind una dintre morţi, sau însăşi moartea.