ecreator 280In România mileniului III o poartă de fotbal de peste 100 de kilograme, ruginită, instabilă și nefuncțională cade peste un înger de fetiță și o ucide. Vieți distruse, visuri zdrobite, planuri și aripi retezate de nepăsare, de lipsă de intuiție, de incapacitate de prevenție și de dezinteres. O dată cu ea pleacă o parte din sufletul mamei care a purtat-o cu drag spre această lume, pleacă iluziile tatălui care i-a dăruit un buchet soției la naștere și apoi a plecat să stropească evenimentul cu câțiva amici, pleacă mândria bunicilor și bucuria unchilor, pleacă un destin, pleacă o posibilă reușită. O poveste de viață s-a făcut țăndări și mai multe vieți apropiate ei se vor derula printre cioburi...
Scriu aceste rânduri și plâng, cum am plâns și când am văzut știrea la televizor. Impactul emoțional este atât de mare încât se transformă în aceste rânduri triste, dureroase, solidare cu suferința. Sunt sentimente pe care le au toate mamele care stau în tensiune de câte ori copilul nu este lângă ele, sub protecția lor directă. Pentru că a-i trimite pe cei mici departe de această protecție înseamnă risc. Și teamă permanentă. Tresăriri și temeri repetate. Grijă și îngrijorare continue.


Nu trebuie să sap prea mult printre amintiri pentru a-mi aduce aminte de încrederea cu care ne lăsau ai noștri în taberele școlare, de exemplu. Ne întorceam bine dispuși, teferi, intacți. Nu deplâng zilele de comunism, din contră era să-mi iau o tigaie pe spate de la mama că voiam să ies în stradă la Revoluție, dar întreb și eu: oare de ce atunci știau să fie responsabili și acum nu? Erau pedepse mai aspre? Lasă-mă să încerc un răspuns: nu erau mai aspre, dar erau, se aplicau. Acum dosarele se bagă în sertar și se uită acolo, iar cei pedepsiți sunt prea mici în funcție pentru a avea o importanță sau un cuvânt de spus. Cei cu putere decizională, direct și cu adevărat responsabili sunt, de regulă, protejați, bine apărați de avocați iscusiți.
Revenind la acest caz, „se dau asigurări” că cei culpabili vor plăti. Permite-mi să am rezerve serioase. Și, dacă totuși vor plăti, cum îi va alina acest lucru pe părinți? Cum îi va ajuta? Le vor aduce fiica înapoi, le vor reda copilul? Nu trebuie oare ca din start să fie puși să decidă pentru noi și pentru copiii noștri oameni responsabili și empatici? Care să nu poată continua ei înșiși să stea la un job dacă nu sunt capabili să facă față tuturor cerințelor?
Cer empatie. Da, încă mai sper că oamenilor chiar le pasă. Că nu trec peste tragedii (atenție, dragilor, acestea sunt tragedii, nu incidente!) ridicând din umeri și culcându-se calmi și relaxați după o baie cu lumânări parfumate și un prosecco... Cer înțelegere pentru adevăratele probleme, nu milă fățarnică prin distribuirea unor postări vechi de zeci de ani pe Facebook, aceeași copii, aceleași cazuri sharuite ani la rând pentru a arăta cât sunt ei de buni și înțelegători, deși poate copilul din fotografie a crescut demult sau a murit de ceea ce suferea la momentul respectiv. Sacrificiul e doar pe hârtie, de fațadă și, poate sunt prea dură, dar îmi pare și ipocrit. În realitate, toți împart fotografii și mesaje, mai nimeni nu împarte bani și ceea ce le trebuie pentru a se vindeca. Unii nici măcar să doneze sânge nu se duc, deși sunt sănătoși și pot, iar, pe deasupra, ar primi și un bonus material, pe lângă dopamina de la propriul creier care a făcut un bine. E o pasare a responsabilității și o neasumare în țara asta, printre oameni, de la nucleul familiei până la cel mai înalt nivel, care se acutizează zi după zi, încât nu pot să nu mă întreb „dacă nu e nimeni vinovat, chiar s-a întâmplat ceva?”.
Cer responsabilitate cadrelor didactice pentru că și ei, când au nevoie de noi, părinții, la locurile noastre de muncă, ne cer același lucru. Dacă eu lucrez la bancă și vine directorul școlii să depună bani, iar eu bifez o sumă mai mică, cum e, e bine, convenabil, îl aranjează asta? Dacă eu lucrez la primărie și vine doamna profesoară să plătească impozitul la casă, cum ar fi să-i dau chitanță că plătit doar jumătate din cât îmi dă? Cam așa cu responsabilitatea la slujbă, nu poți să-ți asumi doar o parte din fișa postului. Ești cadru didactic, supraveghezi copilul pe toată durata cât este la școală, nu numai la ora ta. Te uiți în pauze și tu și toți, ești vigilent și tu, nu numai profesorul de serviciu și gardianul.
O fetiță nu va mai ajunge dansatoare sau medic sau scriitor de succes. O poveste n-a mai apucat să fie spusă din gura celei care ar fi trăit-o. În urmă curg lacrimi și va fi un dor imens. Un gol pe care nimeni nu-l va umple nici cu împliniri, nici cu zâmbete, nici cu dezamăgiri inerente umanului,. O poartă care ar fi trebuit să zacă la fier vechi, a distrus poarta deschisă de viață pentru un suflet. Dumnezeu vorbește și acționează prin oameni. Unde erau oamenii? Mai există umanitate în om? Sau ne-am dezumanizat complet, cuceriți de mirajele virtuale, suspinând și înfuriindu-ne prin emoticoane și cu sentimentele ținute în frâu de rețetele „infailibile” de succes împărțite cu generozitate de „amicii” noștri (din lista de 5000) pe care nici nu i-am recunoaște pe stradă?
Mă rog la Dumnezeu în fiecare zi să trimită oamenii de care copilul meu ar avea nevoie, chiar în secundele acelea, în care ar avea nevoie. Mă rog să înceteze răutatea și bullyingul, mă rog pentru adevărul din cuvinte și fapte, mă rog ca omul să nu mai mănânce oameni, mă rog pentru soare și speranță.