Întorcându-se asupra „lucrurilor însele”, analiza fenomenologică urmăreşte să surprindă şi să descrie nu atât varietatea formelor de manifestare, cât mai degrabă eidos-ul acestor lucruri, adică esenţa pură şi formală identificabilă în orice „obiect noematic”, în orice formă particulară a fenomenului autorității ce poate fi surprinsă de o conştiinţă cunoscătoare.
Așa că în această etapă a demersului analitic constatăm că delimitările conceptuale anterioare – dintre autoritate, putere, legitimitate, competenţă şi excelenţă – deşi extrem de utile, s-au dovedit a fi, până la urmă, insuficiente, întrucât autoritatea este asociată deseori - atât în vorbirea curentă, cât şi în discursurile specializate – şi cu notorietatea ori prestigiul.
Notorietatea, faima şi prestigiul, la fel ca şi puterea ori competenţa, întrucât vizează deopotrivă instituţiile şi persoanele, sunt fenomene ambivalente ce pot fi întâlnite în toate câmpurile şi pe toate palierele existenţei sociale. Aşa cum, în mod legitim, putem vorbi, de exemplu, despre competenţă personală sau instituţională, în egală măsură suntem îndreptăţiţi să discutăm despre notorietate ori prestigiu personal şi instituţional.
Şi dacă, atunci când substanţa şi semnificaţiile unor termeni sunt volatile, când conţinutul devine tot mai vag, iar sfera tot mai fluidă, pentru a putea scoate în evidenţă noi delimitări conceptuale, etimologia ne poate veni în ajutor. Aşa că, pentru a ieşi din această fundătură analitică, făcând apel la etimologie, semnalăm doar că, de pildă, substantivul notorietate, derivat fiind din verbul nosco, noscere, desemnează „calitatea de a fi cunoscut de cât mai multă lume, de a fi popular”.
Numai că însuşirea despre care vorbim, ce poate fi măsurată cu relativă exactitate, indicându-se numărul persoanelor care ne cunosc, nu implică în mod necesar o valoare umană deosebită. Notorietatea sau popularitatea nu pot fi asociate automat ideii de excelenţă. Numai accidental putem admite că notorietatea e compatibilă cu excelenţa profesională şi, mai cu seamă, cu cea morală. Însă de cele mai multe ori, ea este exterioară fiinţei umane, fiind opera hazardului, a împrejurărilor, mai mult sau mai puţin faste, a unor evenimente întâmplătoare.
În plus, în zilele noastre, notorietatea e „fabricată” de cele mai multe ori cu ajutorul unor strategii, tehnici şi mijloace din ce în ce mai rafinate de comunicare, manipulare, publicitate şi informare. Astfel, de pildă, în conformitate cu principiul: „Dacă nu eşti cunoscut, nu exişti”, cu cât eşti mai prezent în mass media, pe Facebook, indiferent ce se spune despre tine şi indiferent ce spui tu despre alţii, cu atât îţi creşte notorietatea şi prestigiul, evident aparent.
Izvorâtă din nevoia firească de recunoaştere socială, notorietatea reprezintă de cele mai multe ori forma alterată a acestei nevoi, întrucât individul cel mai popular nu este şi cel mai credibil. Dimpotrivă, el poate fi sau poate deveni, şi din cauza popularităţii fiinţa cea mai puţin credibilă ori mai controversată. Aşadar, întrucât notorietatea nu generează automat credibilitate, e absolut nepermisă, din punct de vedere logic-formal, asocierea ei cu autoritatea. Fireşte, nu se poate contesta că, de exemplu, Einstein, care s-a bucurat şi se bucură de o imensă popularitate, nu a fost şi nu este o mare autoritate. Însă, cu toate acestea, dacă nu se bazează pe credibilitate profesională şi morală, notorietatea nu poate fi asimilată autorităţii.
Pe de altă parte, faima sau reputaţia sunt strâns legate de popularitate. Ca şi notorietatea, faima, fiind de cele mai multe ori produsul hazardului, reflectă adesea o dimensiune superficială a fiinţei umane. Provenind din latinescul fama-famae, care însemna „vorba lumii”, „zvon”, „veste”, faima nu are de a face cu autoritatea.
Fiind asociată zvonului, adică informaţiei neîntemeiate, faima e, cel mai adesea, conjuncturală şi artificială, întrucât evaluările opiniei publice, deşi deseori corecte, sunt rezultatul unor judecăţi contextuale, variabile şi superficiale. Prin urmare, bună sau rea, reputaţia – având nevoie de „gura lumii” – nu poate fi asimilată cu autoritatea, întrucât zvonul, neîntemeiat fiind, nu poate inspira decât o credibilitate extrem de redusă.
Deşi sub aspect logic-formal reputaţia este şi poate fi disociată de autoritate, în mod real, pentru cazuri particulare, cum ar fi de pildă numele unor artişti ori al unor scriitori ca Dante Alighieri, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Petrarca, Goethe, Eminescu, Dali etc., faima şi autoritatea, aflându-se într-o simbioză perfectă, reprezintă de fapt unul şi acelaşi lucru, întrucât credibilitatea acestor nume este justificată de operă.
În fine, dacă în mentalul colectiv notorietatea se înrudeşte cu faima, reputaţia este asociată cu prestigiul. Mai mult decât atât, în acelaşi mental colectiv, prestigiul se conjugă cu autoritatea, iar autoritatea e convertită şi asimilată cu prestigiul.
Numai că, dacă nu ignorăm semnificaţia originară ori esenţa pură a acestor fenomene, realitatea se schimbă. Bunăoară prestigiul, spre deosebire de notorietate sau reputaţie, deşi trimite la ideea de excelenţă, la fel ca şi conceptul de autoritate, nu este asimilabil şi cu excelenţa morală. Ba dimpotrivă, dacă ţinem seama de semnificaţia sa genuină el desemnează exact contrariul, căci latinescul praestigium însemna şarlatanie, înşelătorie, escrocherie, jonglerie, scamatorie. Alături de el, din aceeaşi familie de cuvinte mai face parte şi praestigitator, praestigia, prestigiosus care aveau aceeaşi conotaţie negativă. Ele, ca şi substantivul praestigium, au derivat din verbul praesto-praestare ce desemna superioritatea, excelenţa, distincţia de orice fel, inclusiv cea obţinută prin „ticăloşii şi violenţe”.
Aşadar, dacă autoritatea, desemnând şi excelenţa morală, nu numai cea profesională, este atributul exclusiv al omului integru, prestigiul poate fi atribuit deopotrivă şi celui onest şi şarlatanului. În plus, dacă prestigiul poate fi dobândit şi prin fraudă, autoritatea veritabilă exclude impostura, frauda şi escrocheria. Mai mult, dacă autoritatea personală, presupunând bună credinţă şi bună voinţă, implică existenţa încrederii reciproce, dacă ea exprimă creditul moral ori simbolic bazat pe reciprocitate, prestigiul poate desemna atât „profilul legitim” cât şi mai ales cel nelegitim ce este obţinut de unul sau altul dintre „beneficiarii” creditului simbolic al încrederii.
În altă ordine de idei se ştie că în ştiinţele socio-umane, mai cu seamă în psihologie şi sociologie, cel mai adesea, prestigiul e asociat conceptului destatus. În această calitate, el desemnează rangul, poziţia socială, locul pe care-l ocupă individul în cadrul oricărei forme de organizare socială. Iar dacă asimilăm prestigiul cu statusul, întrucât acesta din urmă e fie moştenit, fie dobândit, în mod legitim putem vorbi nu numai despre prestigiul dobândit exclusiv prin merite personale, ci şi de prestigiul ereditar, moştenit de la predecesori şi transmis succesorilor, de la o generaţie la alta. Numai că atunci când admitem existenţa prestigiului moştenit, ajungem într-un impas logic şi axiologic, întrucât excelenţa, chiar şi în forma ei denaturată – ca ticăloşie – nu este atributul eredităţii. Aşadar prestigiul veritabil nu se moşteneşte, ci se dobândeşte. În problema prestigiului, ca şi în cea a încrederii, totul depinde, până la urmă, de modul cum se câştigă.
Pe de altă parte, psihologii asociază cel mai adesea prestigiul cu sentimentul demnităţii personale, susţinând că la temelia demnităţii umane stă convingerea pozitivă despre sine, căci are demnitate numai cel ce crede despre sine că reprezintă o valoare, şi numai cel care, în plus, e capabil prin fapte concrete de viaţă să confirme această convingere. Sentimentul demnităţii, spun aceeaşi psihologi, ca expresie a stimei de sine, arată dorinţa fiecărui om de a-şi păstra neştirbit prestigiul.
De bună seamă că, în raport cu demnitatea şi onoarea, numai omul hotărât şi integru, respectându-se pe sine, e capabil să conjuge vorba cu fapta, revendicându-şi numai ceea ce ştie că i se cuvine. Ca expresie a unui fenomen în curs de dispariție, Omul cu (de) onoare nu va râvni niciodată la demnităţi pe care nu le merită, fiind incapabil să cerşească onoruri, funcţii, recunoaştere, chiar şi iubire. Conştient fiind că prestigiul se poate câştiga uneori foarte uşor şi că întotdeauna e efemer, el nu va face din prestigiu un scop în sine, căci ştie că respectul pe care îl generează prestigiul e deseori contrafăcut. El e conştient că nu e suficient să ai notorietate, reputaţie ori prestigiu, că e mult mai important ca odată ce le-ai dobândit să fii capabil să le menţii nepătate. În fine, omul cu adevărat demn se conduce după principiul că nu profesia ori funcţia trebuie să-l onoreze, ci, dimpotrivă, că el este obligat să le onoreze.
Aşadar, numai dacă admitem că „prestigiul ţine mai degrabă de dimensiunea morală şi/sau profesională a persoanei”, exprimând „un grad ridicat de apreciere pozitivă din partea comunităţii, având în substrat o conduită socială de excepţie şi performanţe remarcabile”[1], vom putea realiza asocierea legitimă a prestigiului cu autoritatea.
Numai că, aşa cum s-a putut vedea şi din rândurile anterioare, prestigiul desemnează un fenomen social mult mai cuprinzător. El ne trimite la orice formă de excelenţă, inclusiv la cea „infracţională” şi „imorală”. Reflectând, în final, la triada conceptuală: prestigiu, excelenţă şi integritate, ne reamintim de dialogul epistolar dintre Voltaire şi Frederic cel Mare, încheiat cu concluzia împăratului: „Dacă pentru geniul dumitale meriţi să ţi se ridice o statuie, pentru caracterul dumitale meriţi să fii pus în cătuşe”.
[1]M. Boroş, Putere şi autoritate, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 114.