Dumitru Cristanus Intemeierea somnului(Dumitru Cristănuş – „Întemeierea somnului”, Ed. Agnos, 2015)

             Îţi vine aşa să te plimbi, pentru că imaginaţia îţi spune: aşa, plimbă-te... În altfel de păduri care au şi ele ramuri, până şi frunze şi chiar muguri, se poate întâlni un lucru uimitor şi anume întâmplarea vieţii cu moartea, ambele veşnice precum inexistente decât după fâsâitul unor ace reflexe şi eventual al unor fusuri orare.
            Articulând unele stări, nici nu ştii ce iese, un cormoran sau o năpârcă... oricum, acest animăluţ prinde bine privirii din care poatte fugi ochiul, să nu mai zic de minte în care gândul face exerciţii la paralele care sunt de fapt concurente...
            Este Dumitru Cristănuş pe când s-ar fi povestit ceva despre „Întemeierea somnului”. Cum ar spune prietenul nostru Cristi Minculescu: ‚vrei să dormi şi dormi’... „şi cum spuneam o minunată clipă în care/ mi-am legat ziua de trup ca pe un pui de răchită/ deodată orbitor mi se pare soarele fiinţei/ peste trupul poemului crezut o ninsoare/ spulberată/ de seara aceea a gândului rătăcitor în grădina copilăriei/ răsărea luna murmurându-şi razele pe care şi alţii ar vrea/ să le recitească şi singură pe malul apei gânditoare/ a rămas libertatea nopţii privind cuvintele curgând/ peste pietrele de râu, şi s-au întors imaginile neliniştitoare/ din războiul unor amintiri/ cumpărându-şi duminica dintotdeauna” (16).


            Respiraţia/răsuflatrea, această emblemă enigmatică a existenţialităţii. Devine pe lângă necesară şi obligatorie, singura de fapt trambulină fie că spre real ori imaginar; dar e mai mult cu realul, deşi cotogenit bine din rărunchii introspecţiei fulminante. E clar jocul, dacă e şi iluzia, să nu se spargă pentru că pare de sticlă un glob simpatic cu primăvară înlăuntru. Poţi pune şi toamnă în spaţiul acesta, dar doar dacă ştii pe unde se intră.
             Amplitudinea odată hotărâtă, ea se menţine ca un parcurs al veşniciei poate instalate, poate ba dar poate... „şi cum din singurătate se mai aude lătratul câinelui/ asemeni unei şoapte înlăuntrul amintirii,/ o albă, trandafirie linişte izvorând din clipocitul fiinţei/ în apa somnului aşezată/ cartea de care de mult ne-am despărţit,/ şi era vremea când îmi plămădeam verbele de zăpadă/ după o lungă călătorie prin ninsoarea gândului,/ şi mă despărţeam de singurătatea zilei peste tejgheaua sinelui/ decupându-mi de pe foaia de mătase a lunii lacrimile/ sticloase cu care s-ar fi scris vreodată posibilul poem/ ce nu-l voi mai deschide niciodată/ într-o clipă a alinării/ neamaiamintinu-mi-o.../ (...şi totuşi să ne închipuim/ că în vizuina acestui ochi/ amintirile/ încep să se joace)” (17).
             Cititorilor de astfel de poezie simultană cu viaţă şi cu moartea, le-am scris şi eu doişpe versuri pe care însă vi le citesc mai încolo. După ce mai umblu în sus şi în jos prin nemăsurate crengi. Sunt acele ramuri de măslin ce se încovoaie după ţevi cu petrol. Gustul dulce amar al universului precum o singură osândă.
            Complicată privelişte când lină când furioasă – după cum sunt gutuile puse pe foc şi ard spre gem sau compot sau arici, ba în cimpoi ba în metereze. Astfel ni se face somn şi măcar să ştim de ce. În timp ce rămânem mai treji ca oarecând, cu poezia lui Dumitru Cristănuş.