„Râsul și veselia sunt sarea și piperul vieții.”
                                                                  (Calistrat Hogaș)
    Aparținând, prin excelență, omului spiritual, umorul, indiferent de forma în care se prezintă, are calitatea de a însenina fruntea oricărui om, chiar și a unuia necăjit, de a-i limpezi chipul, uneori încruntat, dar, mai ales, de a-i provoca spiritul, oferindu-i momente de voie bună, de desfătare sufletească, inducându-i starea aceea fericită de optimism.
    Știind cât de sănătos este râsul, dar și că acesta este un excelent educator, întrucât, sub formă de divertisment, are rolul de a reproba manifestările ieșite din ansamblul de norme și obiceiuri morale ale comportamentului uman, în general, din etosul național, în special, Gheorghe Delaclănița, un mare iubitor al spiritului și un intelectual rasat, gata oricând de o discuție strict științifică, dar și de o șuetă cu glume, snoave, perle care de care mai trăsnite și pe care, la îndemnul multor prieteni și cunoscuți de-ai săi, le adună sub titlul Castigat ridendo mores. Anecdote, glume, mica publicitate (Editura Tipoalex, 2019), un atractiv volum în care umorul se află la el acasă, aparținând unui om „hâtru” ori „mucalit”, așa fiind Domnia Sa de-a lungul întregii vieți.

    Partea cea mai consistentă, „Anecdote”, cuprinde multe asemenea creații personale sau culese de la alți oameni de spirit, având ca scop nu numai divertismentul și delectarea cititorului, ci și îndreptarea acelor comportamente care ies din sfera morale, a bunului simț și a celor „șapte ani de acasă”. Anecdotele surprind aspecte umoristice de sfera politicului (dinainte și după 1989), din viața conjugală urmărind abaterile de la fidelitatea matrimonială, din viața școlară, cu elevi „abonați” la corigență sau repetenție, aceștia având „replici memorabile” în dialogul cu dascălii sau părinții lor, dar și din mediul rural, toate urmărind eradicarea celor mai diverse aspecte ale comportării nepotrivite, a unor tare morale prezente încă în societatea contemporană.
    Multe dintre aceste anecdote provoacă, fără voie, râsul, bun pentru minte, în sensul că o zi fără umor este una pierdută, conform zicalei amintite de autor în „Argument” („Cine nu se-nveselește/Mai degrabă îmbătrânește.”), pentru suflet, precum maxima unui specialist psihiatru („Râsul este un medicament care vindecă.”), de multe ori ascunzând loviturile dureroase ale vieții sau înfierând tarele morale ale umanității, scop subliniat în chiar titlul cărții (Castigat ridendo mores), celebra maximă a scriitorului francez de limbă latină, Jean de Sauteul, atât de apreciată la vremea ei, încât a fost pictată pe cortina unui teatru de comedie, la modă în vremea respectivă.
    Anecdotele au la bază întâmplări reale fie din domeniul politicului („Unu la unu”, „Au mâncat pâinea lui Ceaușescu”), din domeniul sportului, cu precădere din fotbal, semnificative fiind cele inspirate de meciurile de fotbal dintre echipa alexăndrineană și cea a oltenilor unde juca faimosul „Gâscan” sau cea a Scorniceștilor, având ca jucător pe „Șoarece” („Gâscanul și șoarecele”), mai ales din viața școlii, având în vedere îndelungata activitate de dascăl a autorului, având, ca eroi, elevii de la seral sau chiar de la liceu care învățau, obligatoriu, limba rusă („Eto țâța”).
Ironia însoțește fiecare text, unele personaje fiind surprinse caricatural, mai ales foștii „ștabi” care trăiesc zilnic cu spaima eventualelor controale ale „mai marilor” lor, pe aceștia din urmă, autorul îi persiflează, în subsidiar, pentru infatuarea cu care arborează masca „șefului multilateral pregătit și exigent”, dar care, în fond, abia așteaptă să se înfrupte din bunătățile pregătite de subalternii lor. 
    Partea a doua, de mai mică întindere, dar mai bine realizată, cuprinde („Glume”), și acestea subliniind faptul că umorul reprezintă, fără îndoială, unul dintre aspectele vitale ale existenței umane, deoarece îl ajută pe fiecare om să depășească mai ușor unele dificultăți și neajunsuri ale vieții, să amelioreze starea de bine și, de ce nu, starea de sănătate.
    Fiind, în viața de toate zilele și dintotdeauna, un om cu un dezvoltat simț al umorului, autorul îl îndeamnă pe cititor „să guste” gluma, chiar și în ipostaze mai puțin propice acesteia, deoarece numai în felul acesta își poate depăși stările de depresie, poate privi viața cu mai mult optimism și poate trăi momente de destindere, de evoluție spirituală, dincolo de faptul că își poate forma și educa abilitatea de a identifica în ce constă amuzamentul unor astfel de creații umoristice, înțelegând încotro se îndreaptă „acul” creatorului/naratorului lor.
„Glumele” lui Gheorghe Delaclănița fac aluzii amuzante (în cazul lor, aluzia fiind principala sursă a umorului) la relația soț-soție, unul sau celălalt adulterin (de cele mai multe ori femeia, fără ca autorul să fie un misogin), la degringolada morală din societatea contemporană, cum ar fi cele despre „băieții deștepți”, îmbogățiți prin mijloace neortodoxe pe spinarea statului, despre politicienii corupți înspăimântați că ar putea cădea în „plasa” celor în drept care le tulbură somnul și tihna, despre politicianul itinerant sau guvernanții care evită comunicarea și transparența acțiunilor lor, fără a uita pe cele mai multe referitoare la viața școlii, cu elevi dezinteresați de cunoștințele predate la diverse discipline.
O a treia parte, „Mica publicitate”, este la fel de atractivă, „reclamele” și „spoturile publicitare” evidențiind același umor sănătos, în enunțuri sintetice cu mare putere de sugestie, tematica lor fiind aproximativ aceeași ca în cele dintâi părți. Ironia, când este vorba despre politicienii de astăzi și despre societatea contemporană aflată în degringoladă morală, stă la baza creațiilor, provocând hazul cititorului, prin comicul de limbaj cu deosebire, ca și prin cel de moravuri și de situație cultivate cu talent de către autor. Fără a fi caustic în exces, Gheorghe Delaclănița, ca un veritabil bon vivant, manifestă o apreciabilă propensiune spre ludic, iar textele sale, realizate cum grano salis, devin o oglindă a nimicniciei omenești.     
În volumul de față, autorul folosește cu prisosință procedeele specifice genului dramatic, din moment ce împletește, meșteșugit, toate tipurile de comic (de caracter, de limbaj, de situație, de moravuri), mai ales că principalul mod de expunere este dialogul, unul vioi și antrenant, alături de diversele registre stilistice, de la cel oral, la cel cult, apoi pe cel regional și chiar argoul, toate dând savoare limbajului, prin combinarea tuturor acestor procedee, realizându-se o anumită specie de haz mult gustată de lector.
Așadar, dincolo de ușurința cu care mânuiește diversele procedee, Gheorghe Delaclănița cultivă un umor satiric fin despre omul prost, despre cel mucalit, despre politică, despre sărăcie versus bogăție, despre familie, despre școală, eroii preferați purtând diverse nume, mai ales diminutive de la prenumele său (Ghiță, Gică, Gicu, Gogu), dar și altele ca Stan, Ion și Costel, în timp ce eroul cel mai popular al românilor, Bulă, nu prea mai apare.
Ca profesii, cei mai mulți eroi sunt profesori (e normal, din moment ce autorul însuși este profesor și a cunoscut foarte bine această breaslă), urmează medicii, politicienii, comercianții, iar, în viața conjugală, soțul este cel înșelat sau supus soției, dovadă că autorul nu are preferințe, ci ironizează pe oricine intră în colimatorul său și orice situație ieșită din comun, pentru că, nu-i așa, românul râde de orice, chiar și de propria prostie, autoironia fiind prezentă întotdeauna, ca dovadă peremptorie a inteligenței și a spiritualității sale.
Ceea ce trebuie evidențiat este ineditul acestui volum (de foarte mulți ani nu a mai apărut în județul nostru unul asemănător), care tratează, cu umor și cu sufletul deschis, problemele vieții de toate zilele, încercând să însenineze fruntea și mintea cititorului.