A-ţi propune să cauţi şi să scoţi în evidenţă proprietăţi, nuanţe ori atribute clare şi convingătoare pe baza cărora să poată fi acceptată disjuncţia netă dintre autoritate şi putere înseamnă a-ţi asuma dificultăţile şi riscurile pe care le presupune analiza fenomenologică ce încearcă să decripteze esenţele imuabile şi definitorii ale celor două fenomene, cu atât mai mult cu cât raza lor de incidenţă se intersectează deseori într-un spaţiu semantic fluid, unde după cum ne-a semnalat Heraclit, „totul curge”, totul e în schimbare și transformare, inclusiv semnificaţiile acestor concepte.
Așadar, întrucât autoritatea şi puterea sunt prezente pretutindeni şi la toate nivelele din câmpul social şi existenţial al fiinţei umane, pentru că ele sunt admise ca fenomene ale vieţii de relaţie ce exprimă asimetria cantitativă
– puterea – şi calitativă – autoritatea care se manifestă în cadrul interacţiunilor umane, deoarece ele sunt expresia unor principii active ce generează efecte atitudinale şi comportamentale, atât la nivel individual cât și în plan societal, şi pentru că se recunoaşte și se admite că puterea şi autoritatea pot fi delegate, deseori, într-un mod superficial, simţul comun confundă autoritatea cu puterea.
Însă, la o examinare mai atentă, judecata sănătoasă ori analiza fenomenologică ne constrâng să respingem această confuzie, pentru că miezul puterii, în cele din urmă, e frica și constrângerea, iar cel al autorităţii e încrederea și adeziunea liber consimțită. În sprijinul acestei delimitări esenţiale se poate invoca şi argumentul logic și fenomenologic care ne spune că niciodată frica reală, pe care o inspiră puterea, nu poate fi incertă, pe când încrederea implică şi incertitudinea.
Or, dacă vom compara câmpurile în care se manifestă puterea şi autoritatea, va trebui să admitem că primul fenomen e mult mai cuprinzător, întrucât, în mod legitim, matematica, fizica şi în general ştiinţele naturii folosesc conceptul de putere, pe când noţiunea de autoritate nu poate depăşi sfera relaţiilor socio-umane. Şi dacă judecăm cei doi termeni după extensiunea lor, atunci autoritatea se află în raport de subordonare cu puterea. Pe de altă parte, dacă ne raportăm la intensiunea sau semnificaţia lor esenţială, atunci ei se află în raport de opoziţie, întrucât autoritatea are la bază principiul încrederii, în timp ce puterea pe cel al fricii! Incontestabil, una constrânge (puterea), cealaltă convinge (autoritatea). Una inspiră respect cealaltă teamă.
Însă, înainte de a semnala alte nuanţe ce decurg logic din diferenţa esenţială pe care am surprins-o, călăuzindu-ne după gândul heideggerian care ne spune că etimologia stimulează gândirea, pentru a spori comprehensiunea şi credibilitatea acestui demers, credem că e necesar un recurs, chiar succint, la „arheologia semantică” şi la istoria filosofiei.
Să le luăm pe rând: dacă e să nu punem la îndoială cele spuse de eminentul indoeuropenist E. Beneviste, atunci conceptul de putere – Kratos – e produsul gândirii helene, căci acest substantiv nu semnifică „nici puterea fizică exprimată prin isthus şi sthenos, nici tăria sufletească (alke), ci superioritatea, fie în luptă, fie în adunare.” El se înrudeşte cu „indoiranianul kratu care desemnează forţa magică a luptătorului. El nu poate să fi însemnat pur şi simplu forţă, întrucât se cunosc nu mai puţin de şase cuvinte homerice de acest sens. Există deci şapte feluri de a desemna forţa”[1] în vocabularul helenic, după cum le-a desluşit E. Beneviste.
Părăsind vocabularul vechilor elini şi apropiindu-ne de cel al vechilor romani, vom întâlni aici distincţia dintre potentia (putinţă) şi potestas (putere), substantive ce derivă din verbul potior-potiori care semnifică „a pune stăpânire pe”, „a fi stăpân pe...”, „a avea...” Or în opinia noastră deosebirea pur analitică, de factură logico-semantică, dintre putinţă şi putere, regăsită în vocabularul modern, nu pare a fi opera spiritului latin, ci a celui grecesc, întrucât, după câte se ştie, ea este regăsită pentru prima dată în scrierile lui Aristotel[2].
Până la Stagirit, după cum aflăm de la Francis E. Peters, în vocabularul filosofic al vechilor greci se întâlnea „numai conceptul de dynamis ce desemna deopotrivă „putinţa activă şi pasivă”. Aşadar, în Fizica, dar mai ales în Metafizica sa Aristotel ne propune distincţia dintre dynamis şi energeia, doi termeni absolut corelativi, întrucât unul semnifică putinţă (dynamis), iar altul puterea (energeia). Şi dacă în planul realităţii aflate într-o permanentă prefacere, putinţa precede puterea, în raport cu cauza ultimă, cu Primul Motor sau Mişcătorul Nemişcat, distincţia cade, întrucât numai în Fiinţa Primă – care este cauza ce stă la temelia tuturor lucrurilor – putinţa şi puterea sunt de fapt unul şi acelaşi lucru.
Or, dacă ţinem seama de diferenţa pe care ne-a propus-o Stagiritul, atunci când vorbim de putere trebuie să avem în vedere actul (energeia), adică efectele concrete pe care ea le generează. De aceea, când se defineşte puterea, trebuie să ţină seama atât de genul ei proxim (putinţa), cât şi de diferenţele specifice pe care le generează odată ce se converteşte în acţiune. Dacă putinţa semnifică posibilitatea, virtualitatea, indicând un soi de capacitate de aptitudine sau dispoziţie elementară, puterea, însemnând putinţa pusă la lucru, adică în acțiune, e recunoscută prin efectele pe care le produce de bună seamă că, deşi nu putem vorbi de putere în absenţa putinţei, nu orice putinţă se converteşte în putere, întrucât multe potenţialităţi ale unui fenomen rămân neactivate şi nevalorificate din diferite cauze ori motive, cunoscute sau necunoscute.
Așa că îndreptându-ne analiza asupra cauzelor care determină şi a efectelor pe care le determină autoritatea şi puterea, va trebui să admitem că, în esenţă, şi unele şi altele sunt diferite. Astfel, dacă ne orientăm cercetarea asupra temeiurilor generatoare ori a consecinţelor rezultate din acţiunea acestor fenomene, vom sesiza, în ultimă instanţă, că unul se bazează pe frică – puterea – ce generează frică, iar celălalt autoritatea – e condiţionat de existenţa încrederii şi produce încredere.
Mai mult, continuând demersul analitic, constatăm că puterea impune – prescripţii, teamă, sancţiuni, recompense etc. – în vreme ce autoritatea se impune, afirmându-şi şi confirmându-şi valoarea. Şi dacă puterea reflectă un atribut de ordin cantitativ, căci unirea face puterea, autoritatea exprimă calitatea. Una antrenează servitutea, cealaltă reclamă şi confirmă autonomia – autoritatea. Iar dacă puterea, ca principiu activ, prin efectele sale, se răsfrânge asupra tuturor, chiar şi asupra celor care o contestă, autoritatea afectează doar pe cei care o recunosc. În plus, esenţa puterii este conflictul, iar a autorităţii cooperarea. Una face trimitere la imanenţă şi materie – puterea - , cealaltă la transcendenţă şi la spirit. La limită, putem spune că puterea e oglinda naturii, pe când autoritatea e produsul culturii. Una indică valoarea, cealaltă bunul. Una se distribuie şi se împarte, diminuându-se – puterea, pe când cealaltă cu cât se distribuie mai mult, cu atât sporeşte şi e sporită. În fine, una corupe, cealaltă înalţă spiritul fiinţei umane.
Înainte de a încheia „lista” delimitărilor dintre putere şi autoritate, am dori să mai semnalăm un singur fapt: dacă încrederea exprimă esenţa autorităţii, şi dacă în conţinutul ei regăsim şi siguranţă şi nesiguranţă, atunci e cert că în prezenţa puterii fiinţa umană e sigură de un singur lucru: frica!
Mai mult, credem că nu e de prisos ca în finalul acestei analize succinte, pentru a ilustra mai bine diferenţa esenţială dintre autoritate şi putere, să încercăm să comparăm relaţia unui dirijor cu orchestra şi publicul ce asistă la un concert cu cea stabilită între un terorist-kamikaze şi ostaticii săi. Şi, de bună seamă că oricine, inclusiv aceia care n-ar avea habar de specificul celor două fenomene, dacă ar observa fiecare detaliu al comportamentului celor doi „actori”, va putea recunoaşte cine e purtătorul puterii şi cine al autorităţii.
Mai mult, dacă analizăm fenomenele dinlăuntrul lor, vom constata că, mai întâi de toate, cei mai convinşi de acest fapt sunt „actorii” însăşi. Cel care terorizează ostaticii, fie și în virtutea unui crez înalt și nobil, e convins că are putere absolută, că are dreptul de viaţă şi de moarte asupra prizonierilor săi. Pe de altă parte, şi dirijorul crede în misiunea sa – să slujească muzica -, iar de acest lucru sunt convinşi nu numai membrii orchestrei, ci şi spectatorii.
Iar în ceea ce-i priveşte pe ostatici, îngroziţi fiind, sunt la fel de convinşi că teroristul, pentru a-şi îndeplini misiunea, poate recurge în orice moment la... „soluţia finală”. Şi dacă pe faţa celui ce terorizează se poate citi frica, iar pe cea a prizonierilor groaza şi disperarea, pe chipurile dirijorului, ale membrilor orchestrei, dar şi al publicului oricine poate vedea bucuria şi încrederea. În vreme ce membrii orchestrei şi publicul sunt încredinţaţi că dirijorul ştie şi exprimă cel mai bine ceea ce ştie, ostaticii sunt la fel de încredinţaţi de faptul că posesorul puterii – teroristul – poate orice, inclusiv să-i... elibereze!
[1]E. Beneviste, Vocabularul instituţiilor politice indo-europene, vol. IV. Traducere de Dan Sluşanschi, Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p. 107.
[2]Vezi Fizica I, 191 b şi Metafizica 1045 b – 1048 b.