CAPITOLUL  IV

De Craciun, ne-am certat. Ma mintise, iar eu nu mai puteam suporta neadevaruri, incertitudini, neincredere si instabilitate. Simteam cum imi fugea pamantul de sub picioare...nu reuseam sa-l vad asa cum era cu adevarat! Il urcasem pe un piedestal sus de tot si ma incapatanam sa ramana acolo... nu aveam niciun chef sa-l cobor! De fapt, era necesar ca  barbatul pe care il iubeam sa fie acolo,sau poate chiar mai sus...
In noaptea „sfanta”, eram trista. La orele serii, primesc un telefon de la prieteni- era  vorba de  o invitatie de a  petrece seara cu ei. Am acceptat , pentru ca toata ziua mi-o petrecusem in casa.

Aveam nevoia sa vad lume, sa aud sunete, galagie! Gandurile imi obosisera mintea! Teama ca il voi pierde sau ca deja il pierdusem, nu-mi dadea pace! Nu cred ca am fost vreodata fericita de Craciun, de aceea asteptasem cu nerabdare sa-si ia zilele libere si sa ne bucuram de Sarbatori. Imi doream sa stam mai mult timp impreuna, asa cum imi promisese. N-am vrut sa merg singura la petrecere pentru ca stiam ca fara el lucrurile nu aveau niciun sens.stiam ca ma voi simti prost, asa ca l-am sunat:

-„Dorm! Vorbim maine!” si inchide ..... Simteam cum  toate arterele in interiorul sternului meu, se razvrateau ca niste caini turbati, tinuti in lant.
Mi-a fost rau toata noaptea. N-am putut sa mananc nimic. Am luat antivomitive si am asteptat in letargie sa vina dimineata.
In cealalta zi, cand ne-am intalnit, ne-am dat seama ce tampenie facusem! Alergam unul spre celalalt  ca doi copii inocenti care frematau  de dor si de entuziasm. Cand i-am simtit buzele lipindu-se de ale mele, aveam senzatia ca sunt conectata la un tub de oxigen. Respiram altfel, tot zbuciumul se calmase. Pluteam!Eram usoara ca un nor!
Il iubeam, iar pe chipul lui se intrevedeau primele semne ale fericirii. Eram linistita, il imbratisam in continuu. Trecuse doar o zi in care nu ne vazusem, dar ii purtasem un dor nebun. Am dormit la el in noaptea aceea, iar in cealalta zi am iesit in oras. A urmat apoi o perioada frumoasa. Ne-am iubit, ne-am respectat, ne-am promis, am visat, am colorat  cerul noptii cu stele, am sperat si din nou ne-am iubit, ne-am iubit, ne-am iubit...dar tacerea aceea care ne-a pecetluit destinul, nu a incetat vreodata sa ne urmareasca!
                                          *******
Intr-o zi, pe cand ma plimbam prin oras, vad in vitrina unui magazin o rochie spendida..Se intampla  chiar inainte de Craciun. In seara acelei zile, cand ne-am intalnit , i-am povestit  ceea ce vazusem...m-a rugat sa-l duc s-o vada si el.
-„Waw!” a  exclamat. „Mi te  imaginez cum ai aparea in seara de Craciun imbracata in minunatia asta de rochie! Va fi a ta! Imi  doresc sa ti-o daruiesc! ”
Mi-o doream, intr-adevar, dar nu m-as fi asteptat la o asemenea promisiune, la vremea aceea...Si pentru ca dupa cateva zile, aveam sa ne certam, nu m-am mai putut  gandi nici la rochie, nici  la ceea ce-mi promisese!
Dupa Craciun, uitand supararile cu care ne confruntasem, ne-am dus sa o probez ...disparuse! Nu se mai putea aduce nici macar pe comanda! Imi luasem gandul de la ea, definitiv. Dar pentru ca tot ce se intampla in vietile nostre in fiecare zi se numea minune, nu avea cum sa nu se intample si de data asta una: ne plictiseam, era duminica. L-am luat in brate si rasfatandu-l i-am zis:
    -„Hai sa iesim sa ne plimbam!”
Dupa zece minute, ieseam pe usa. In vitrina unui magazin, vad rochia:
    -„Uite rochita!” ii spun cuprinsa de entuziasm.
    -”Esti sigura ca e aceeasi?”
    -„Nu cred ca pot sa uit vreodata ceva ce-mi place foarte mult!”
    -„Perfect. Atunci, e a ta!”
    Ne-am dus sa o probez. Ma privea incantat! Urma, in cealalta zi, sa mearga sa o ia. Il asteptam acasa, cand m-a sunat sa-mi spuna ca nu a mai gasit rochia, ca  vanzatoarea nu si-a tinut cuvantul de a o pastra . M-am intristat putin, dar mi-am spus ca daca ne-a scapat a doua oara din mana, nu trebuia sa fie a mea:
    -„De-abia astept sa te vad! Nu ma mai intereseaza nimic in afara de tine!”
    -„Ajung in cateva minute!”
Cand l-am vazut in usa, l-am imbatisat cu toata dragostea pe care o poate simti un pamantean. Avea nasucul rece:
    


-„Ai un nasuc de gheata!”
-„Pai, afara ninge, iar pe drum m-a oprit Mosul, si mi-a spus ca ii pare rau ca n-a reusit sa ajunga in noaptea de Craciun, dar ca esti atat de frumoasa si ca iti sta atat de bine rochia pe care ai probat-o ieri, ca nu putea sa nu ti-o daruiasca!”
    Am inceput sa plang de fericire. L-am sarutat! Eram pentru a mia oara fericita intr-un timp atat de scurt!
-„Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!”
El  era Printul  pe care Alba ca Zapada il asteptase atat de mult intinsa in racla de clestar. Dar nu mai conta cat asteptasem. Venise! si traiam acum intr-un basm fermecat!