Vasile Morar Cartea dragostei 180(Vasile Morar – „Cartea dragostei”, Ed. Eurotip, 2018)

             De oriunde ar fi din timp şi din lume, femeia iubită trebuie luată, nu mai trebuie lăsată să aştepte sau să umble brambura, după care nu mai trebuie să-i fie dat drumul. Acesta este rostul până şi destinul femeii iubite, de a fi luată şi ţinută fierbinte. Doar lui Dumnezeu I s-au mai adus atâtea elogii câte femeii iubite, e de altfel de înţeles pentru că fiecare bărbat îşi caută, îşi doreşte coasta smulsă de Dumnezeu ca pe o recuperare a întregului facerii sale dumnezeieşti.
             Vasile Morar este îndrăgostitul de serviciu, incorigibil şi incalculabil, el scrie „Cartea dragostei” precum o carte a creaţiei, îşi caută împlinirea tocmai pornind de la faptul biblic: „Coastele îmi stau de veghe iar/ fără de teamă/ fără de ruşine/ din una să se smulgă iar şi iar/ femeia/ şi să vină către mine// Şi nici nu ştiu ce-o să-mi fie ea/ şi mă întreb mereu de-o veşnicie/ soră sau fiică/ o străină poate// Nu aş putea pe ea s-o am soţie?// Alte-ntrebări/ eu/ Doamne/ nu mai am// Coasta-i aici mai albă ca de var// Femeia va sosi în zori de zi/ din coasta mea ca să se smulgă iar”” (Întrebare).


             Merge mai departe poetul, de la prelungirea lipsă a trupului său şi a sufletului său de asemenea, la cea mai profundă idolatrizare, într-un matur ludic-laic, care se dovedeşte a fi formidabil poem de dragoste, de altfel cred că stâlpul acestei cărţi: „Te-ntreb/ ce cauţi în sângele meu/ femeie/ în carnea mea/ în mine/ în oase/ respiraţia mi se umple de tine/ de gleznele tale frumoase// De genunchii tăi/ rotunzi ca un măr/ despicat cu paloşul de sare/ de şolduri/ Doamne/ cum ai reuşit/ să-mi faci o bucurie-atât de mare// Şi pe deasupra gurii mele sânii/ legănători/ legănători şi grei/ când îi aşez în podul/ palmei mele// Icoană/ fără margini/ ce treci printre femei” (Icoană fără margini).
             Din dorinţă se ajunge la dizolvare, poetul ca om mai e şi nu mai e, se cam duce de se pierde în marama aceasta de parcă femeii şi nu lui i-ar lipsi un element care s-o întregească şi el e pară şi foc să se facă luntre şi punte pentru trupul şi sufletul femeii...: „Năprasnică/ a venit dragostea la mine/ acum/ toate ale mele-s tulburate/ şi mâinile întinse înspre tine/ ca două râuri/  care curg pe spate// Şi sângele/ s-a tulburat şi curge/ să îţi atingă gleznele măcar/ şi de la oase mai încolo/ iată/ cum leagănă lungi ramuri/ ca de var// Din mine/ ies acvilele şi zboară/ sub cer/ cu ochii roată pe pământ/ te caută/ iubita mea ascunsă/ şi nu mai ştiu/ să cânt/ şi/ cum/ să cânt// Alting o floare/ tu eşti/ ating sălcii/ azi-noapte l-am atins pe Dumnezeu/ şi mâna am simţit-o cum/ se-aprinde/ şi ard ţinând în pumni/ sufletul tău” (Cum să cânt).
              Ce s-ar face Vasile Morar fără femeia iubită, mi-e greu să mă gândesc, parcă-l văd cum zburlindu-şi mustaţa ar râde sănătos: ’mă, tu numa’ că nu glumeşti’. E gata stabilit cu Vasile Morar şi el e gata lipit de acea femeie, de unica femeie, pentru că altfel nu se poate: „Toată noaptea te-am căutat/ iubito/ cu un felinar// I-am ars tot gazul// Când am găsit lumina dimineaţa/ îmi era veşted şi uscat obrazul// A doua noapte/ am dat chibrit din nou/ oraşele le-am răscolit cu pasul/ şi n-a fost bar în care să nu-ntreb/ mi-era mai veşted şi mai uscat obrazul// Dar nopţile rostogoleau pe rând/ peste oraşe şi printre sulfine// Într-un târziu mi-am amintit/ iubito/ că te-ascunsesem/ nu de mult/ în mine” (Şi se făcu lumină).
              Dincolo de imaginaţie, despre care ştiu bine că e lungă şi lată, există simţirea profundă care la Vasile Morar se traduce la orice respiraţie prin cuvânt în suflu poetic. Bravo, prietene!