Mariana Cornea neomenesc de alb           Poeţilor nu le vine niciodată mintea la cap, ei sunt încercănaţi de iluzii şi de şoapte, şi nici măcar nu se ştie despre ei dacă sunt vii sau doar bântuie pe aici ca să încurce lumea şi mai rău decât este tot mai palidă şi vai de capul ei. Poeţii sunt poeţi pentru că nu li s-a găsit alt loc în univers, decât într-o clopotniţă unde să clopoţească, într-un moţ în care să moţească ş.a.m.d. Peste tot pe unde au umblat poeţii, s-a produs cel puţin o calamitate, unii spun că şi încurcarea anotimpurilor ar fi tot din pricină de poeţi. Poeţii ar trebui interzişi pentru o bună bucată de vreme, cu toate că atunci am dormi mai mult şi am visa mai puţin.
            „neomenesc de alb” este ceasul târziu în care poeţiii se poezesc. Într-atât de înverşunaţi încât dărâmă firescul, după ce se împiedică de el orbecăiţi, ce-aveţi măi cu el şi cu celelalte broboade ale realului? ia cuşti! vezi să nu... Mariana Cornea se destăinuie: „mai bine ţi-ai trăi poemul/ du-te desenează/ tencuieşte, vopseşte/ fă-ţi pieptul ceas, opreşte-te în aer/ sparge pungi cu apă/ revarsă-te ploaie, muşcă-ţi mâna dreaptă/ stânga sprijin-o pe pământ/ strânge-ţi mizeria, cerşeşte vămilor/ cel puţin cu o moarte/ priveşte-ţi copacul!// ţi se vor întoarce ochii pe dos/ ca într-un orgasm al pereţilor/ fără geamuri şi vizitatori/ fumează-ţi ţărâna până la degete/ pe dinăuntru şi pe dinafară/ still witing” (mai lasă naibii registrul ăla). Da, fă orice dar orice, în loc să-l scrii pe el poemul acela nebun care ţi-a luat minţile, şi nu numai ţie; trăieşte-ţi-l, măcar să-nnebuneşti doar tu. Un duh interior zice-se c-ar fi rostit acestea, hmmm...


            O directă şi tranşantă dez-identificare este de înţeles să se producă la o covârşire a formelor şi cuprinsului. Nimic nu e ce-a fost, chiar dacă neştiindu-se ce a fost, poate o părere să fi fost. „nu mă recunosc/ poate sunt aer sau apă./ să mă adun de pe asfalt mi-e greu/ mă doare/ şi cu toate astea mai curăţ un măr/ picătură cu picătură dorul muşcă adânc/ cad ochi din lemnul crucii/ unde vrei să nu mă doară/ când încălzim acelaşi cer?/ totuşi mi-e rece/ în cercuri lente/ inima nu mai are pereţi/ salvează ce a mai rămas/ un suflet aşteaptă altundeva/ prea mulţi îngeri spală străzile/ dincolo plină de semne/ nu mai râd/ doar tremur/ aşezându-mă înlăuntru/ mă dor braţele/ înainte de a mă prelinge” (sunt copia infidelă a imaginii din oglindă).
             Iar starea aceasta se exacerbează, astfel încât se prevede o cădere liberă şi adâncă, o ardere de tot, o dizolvare... „să-ţi întinzi mâinile să te aşezi pe ele/ să nu le mai recunoşti nici biciul, nici uşa subţire/ membrană pe creier/ e ca şi cum ţi-ai bate singur lemnul mortului/ până la sânge/ să te izbeşti de nume cu numere cu tot/ şi să nu le mai recunoşti/ să-ţi treacă spaima, te deşerţi vah surâs până la os/ din când în când târâit prin negrul perfect ca o înviere/ care de va fi/ nu mai este decât un hău învăţat să devină/ întindere de piept până la gât/ sunt cea care înalţă capul, să ţâşnească din frunte/ îmbucături pentru un zeu/ întors din lumile lui direct şi diabolic/ pe la colţuri/ să nu mă mai recunosc pe un cântar cinstit/ arăt milă dar nu îndeajuns/ acolo unde păşesc prin foc să am răbdare” (ştiind cum este, începusem cu sfârşitul).
             Evident, autodefinirea încercată de poetă nu există în cataloagele omologate, e rezultatul unei contaminări cu alter-spaţii, alter-timpuri, alter-senzaţii atroce şi neindicate oamenilor trăitori pe picioare lor, cu mâinile lor din umeri şi cu inima lor în piept, nu altfel, după cum bat gongurile unor iluzii desperecheate într-un calamitat ritual al împerecherii, şi întreagă nălucirea aceasta nu face decât să scormonească ceea ce nu e bine de ştiut; ar asta nu înseamnă că nu există! 
              Astfel de poezie este de consumat în doze mici, eu vă spun, e mult o linguriţă, de cană puteţi să uitaţi dinainte, încercaţi cu pipeta. Şi cine spunea că poezia feminină e toată numai flori şi aripioare şi susur şi dantele, să-şi muşte limba!