Mariana Cornea 3 1(Mariana Cornea – „barul din colţul lumii”, Ed. Rafet, 2018)

            Adevărata femeie nu doar că se dezbracă dar şi se aprinde, e combustibilă, ia foc în văzul lumii de la soarele inimii amintindu-şi că e făcută din carne şi are pe deasupra puf şi pene de suflet. Adevărata femeie e goală ca memoria deplinătăţii universului într-o carte de bucate din care să te tot înfrupţi. Adevărata femeie nu e numai femeie, e şi paşterea ideii de femeie în timp ce o săruţi şi o descânţi. Iat-o! – „limpede”!: „carnea-mi luase foc/ ca într-un vals al fulgilor/ alergam cu adevărat femeie/ pe lângă lacrimi/ ceasurile se înroşiseră/ puţin nebunesc/ în aer/ pe asfalturi/ pe urmele lor/ să fiu mai mică/ mai sigură/ deliram în palma lui/ ca o gripă/ ca o ploaie de vară/ mă subţiam teribil de singură// o piatră deschisese ochii să-şi amintească aici/ ce-i carne şi ce iluzie”.
            Ce fel de metamorfoză nu ar putea fi femeia! Femeia le poate pe toate – înţelesurile adăugate de la curbe până la zimţi, când e ea lumea se deschide prin ea ca dintr-o mănuşă un cântec... şi se poate face „lung şi greu”: „numai despre tine/ am strigat/ de mică te-am dorit/ între coapsele mele/ scriam scrisori să nu mă nasc/ nu scot o vorbă/ şi ramuri intrau în casă/ prin fereastră/ cumplite ninsori nebunii/ din altă femeie răcoreau îngerul/ peste inimi peste vârfuri degete/ tandre nefericiri/ indicau osul tâmplei/ să vină”.


            Astfel deci, adevărata femeie e un manuscris de bună dimineaţa şi de noapte bună, ea există pentru că fără de ea nu se poate întâmpla lumea... „reuşisem să mă desprind”: „de blestemul cel mai necruţător/ pentru femeia cu care făceam dragoste/ nu îi văzusem strălucirea/ şi nici sacrificiul/ doar ochii-i tremurători/ un blues lung şi lent/ dintr-o rană deschisă/ părea un pumn strâns cu putere/ o retragere înşelată/ o strivire a buzelor/ o sferă plină cu frunze/ slabe şi mândre/ ce sărutau pietrele/ şi inimile plumbuite ale turnurilor/ oh! Tu femeie care-mi eşti/ furată de tot ce se poate fura/ oh! Tu voal încălzit lângă cărbunii uitaţi/ prin ulei şi vin/ pământul ţi-e zbatere/ şi pasăre în colivie/ desfătai câinii negri/ cerşetorii şi regii de aramă/ cu moartea şi suspinul tău/ prin mâinile mele mă pierdusem/ dar acum sunt bine/ oh! Femeie care-mi eşti/ aceeaşi clipă/ acelaşi crez/ dospit/ nedospit/ pact cu inima/ desprinsă de visul meu/ dau veşmintele şi toţi banii cerşetorilor/ de voi mai putea/ voi mai reveni/ oh! Tu care-mi eşti plăsmuirea/ celor care au plecat/ biciuieşte-te zilnic/ femeie”.
           Undeva-altundeva, avem până şi dualismul excitaţie/exorcizare, chiar se poate aşa ceva?...: „dragostea mea ajunsese atârnare/ numai aşa putea să moară/ plimbată pe ecrane/ se frângea în aer orgasmul pentru încă un minut/ sub greutatea cuvântului/ sunt pietrele şi semnele/ unde se sfârşesc/ aleargă o boltă cerească/ şi nu face altceva ţinându-mă nod şi pas/ pe aceeaşi stradă/ în aceeaşi odaie/ nu poate concura/ prea mult sânge pe linia inimii/ aşezată la poartă/ ca toate nimicurile/ bea firescul ăână la cenuşă/ ca pe-o strânsură a morţii” (panică).
           O poezie feminină dură aşadar, c-o fi din colţul lumii sau de la capăt de lume...
           Şi ce mai femeie poate fi femeia care de fapt poate fi orice în vreme ce alege să fie femeie, atunci când îşi aminteşte să fie! Se va vedea mai departe, în cele ce urmează: „puzzle de mătase” (Ed. Minela, 2016), „neomenesc de alb” (Ed. Eurostampa, 2018), „între coapsele paginilor m-ai înfrânt” (Ed. Minela, 2019) – Mariana Cornea.