George Mihalcea Anatomia spaimei Coperta(George Mihalcea – “Anatomia spaimei”, Ed. Grinta, 2019)

            Nu, deci rămâne aşa cum stabilirăm ultima oară – nu există un necesar al cuvintelor, ele sunt sau nu sunt e tot una, se pot auzi clar şi fără a fi, se produc de la distanţe imposibil de calculat, te trezeşti cu ele ţâfnă drept în moalele capului. Şi până la urmă ce înseamnă cuvintele? Mai nimic, în afară să zicem de acela unul care ar putea însemna Dumnezeu. Dar Dumnezeu se tot ascunde în spatele fiecărui cuvânt ce devine imposibil de pronunţat pe el însuşi, doar eventual le pronunţă pe altele.
            Crearea unor situaţii limită care iau foc ca după o partidă de viaţă cu nenaşterea pentru a nu fi nimeni vinovat de ce urmează. Întăbularea neprevăzutului pe o muchie din afara locului şi timpului. George Mihalcea merge cu trenul altfel decât mergem noi covârşiţi de mergere şi de tren. Cu omul ăsta nu e de mers şi nu e de tren. Şefa călătoriei e una, şi aia spasmodică în toate direcţiile ducând trenul ca pe o săgeată sub formă de furculiţă care te va prinde o dată şi o dată şi te va mai şi mânca.


             Dacă într-adevăr există frica şi nefrica, lumea încă tot mai stă să se gândească. Cu frica şi nefrica ar fi însă mai simplu, îţi tragi nişte palme şi te lămureşti de da ori de nu. Dar să zicem, desigur doar prin absurd, că apare spaima. Gheara ceea în inimă care culege sângele ce începe să vulcănească.
             Din „Anatomia spaimei” aşadar citire: „trenul acesta al meu/ se deplasează/ cu cea mai mare viteză/ dar nimeni nu ştie/ dacă la capătul drumului/ mai există vreo gară/la fiecare fostă staţie/ încă un grup de călători/ sare din mers/ în ciuda avertismentului/ deosebit de sever/ al frumoasei şefe de tren/ foarte curând/ se pare că voi rămâne doar eu/ în această garnitură ciudată/ peste care începe să cadă/ zăpada de uraniu îmbogăţit/ a memoriei mele pline de lacune/ unde se ascund femei/ păsări mesteceni şi fiare/ care muşcă avan/ gâtlejul îngerului căzut/ din ochiul de şarpe al Lunii/ şefa de tren/ îmi propune o partidă/ de poker pe dezbrăcate/ dar eu prefer dansul/ şi iată-ne plutind/ precum balerinii de la Bolşoi/ prin mâzga foarte departelui/ dintre noi şi destinaţia noastră/ incertă” (dansul prin mâzga departelui). 
             George, tu exişti doar împreună cu noţiunea de paradox, nu te văd cu o femeie care să nu fie şefă de tren în timp ce trenul e locul şi timpul în care te afli. Sunt drumurile tale toate făcute ghem spre a le desface odată şi anume şefa ta de tren. S-ar putea să nu te fi întâmplat încă, tot pregăteşti memoria pentru explozia cea mare a întâmplării. Ceea ce totuşi are loc şi timp este spaima ta de a fi într-o geometrie deocheată care te tot caută cu fierbinţeala mulsului de minte şi de trup.
              Las aici gândurile doar despre acest minunat poem al tău. Pentru că e cartea grea ca o ancoră de suflet, atâta ai rotunjit-o făcând-o să pară fără zimţi şi când colo are mulţi. De fapt ce vorbesc, nici nu e carte, e o grimasă noptatică splendidă în care tu te afli şi nu vrei să pleci de acolo bine şi pace.
              Ia-mă deci în trenul tău cu şefa ta de tren uimitoare şi după ce dezlegi locomotiva de la Beclean sau Mesteacăn în jos, acolo unde chiar nu mai sunt frâne, vorbim. Te salut în timp ce învăţăm iară fizica dintr-o tombolă de păcate în care căzură miriştile în care pasc cuvintele, ce să facă altceva şi ele decât să pască. Ca de-o iască în aşteptarea focului.

              P.S. Această carte suplineşte ideea de carte, alături de „Hoţul de ferestre” al lui Costel Stancu, face să nu mai fie de spus nimic pe anul ăsta.
              Singuraticilor îndrăgostiţi de mama singurătăţii, ale voastre sunt drumurile, primiţi-mă la obeliscul cartografierii!