dinaDeși se afirmase ca poet încă din adolescență, IULIAN BITOLEANU va debuta editorial abia la începutul celui de-al treilea deceniu de viață cu volumul „Vama candorii”, apreciat de critici drept unul cuprinzând „o lirică intimistă, confesivă, obstinată între jocul reflecției și al reveriei de sine” (Ștefan Vida Marinescu), publicând un al doilea, „Lacrima nopții”, la mai bine de zece ani, cu poeme de factură neoromantică referitoare la viața cu tot ceea ce înseamnă ea, principala temă fiind dragostea, ambele caracterizându-se prin „dinamismul cu care se avântă pe toboganul atât de libertinului modernism, dizolvarea folclorului în livresc, autorul cultivând o lirică evident contrapusă rigorilor clasice” (Dumitru Vasile Delceanu).
    Cum era de așteptat, pasiunea pentru literatură îi va îndrepta destinul către o carieră didactică de specialitate, calitate care se află la originea imboldului de a scrie, înarmat cu tot ceea ce înseamnă critică și istorie literară, mijloace utilizate cu abilitate, mai întâi într-un volum necesar elevilor săi („Repere literare, stilistice și lingvistice”, 1999), exercițiu benefic abordării cronicii de întâmpinare, o critică a criticii, din moment ce volumul „Meridiane critice” (2014) cuprinde comentarii asupra lucrărilor teoretice ale unor universitari, români sau străini, privitoare la artă, comunicare, literatură sau semiostilistică.

La acestea se adaugă notele de lectură despre volumele unor prozatori, critici și istorici literari, publiciști, cei mulți originari din Teleorman, cronici „care reliefează apetența criticului pentru literatură și estetică literară” și în care „diagnostichează corect performanțele estetice ale cărților citite” (Cristian Gabriel Moraru). Încă din acest volum, Iulian Bitoleanu își confirmă pasiunea și interesul major pentru Poetul Național, prin comentarea lucrărilor despre publicistica eminesciană aparținând unor eminescologi contemporani, preocupările sale privind acest aspect al operei marelui nostru poet concretizându-se într-o amplă lucrare pe baza căreia i s-a acordat titlul de Doctor în Științe Umaniste, specializarea Filologie (2007).
    Cercetarea asiduă a operei jurnalistice a lui Mihai Eminescu se concretizează în volumul „Eminescu, jurnalistul cultural complet”, publicat la începutul acestui an, pentru ca, mai apoi, să aducă noi contribuții în această direcție, într-un alt excelent volum, „TRIPTIC AL SUBLIMULUI. De la poietică și media la poetică și artă” (2019, Editura Aius, Craiova), în care ziaristul apare în compania mai mult decât onorabilă a altor două personalități marcante ale literaturii universale (Umberto Eco) sau române (Camil Petrescu).
    Obiectul cercetării îl constituie activitatea jurnalistică a celor trei scriitori, chiar dacă aparțin unor epoci diferite, unor culturi și limbi diferite, din moment ce Eminescu s-a manifestat ca gazetar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Camil Petrescu în prima jumătate iar italianul în a doua jumătate a secolului al XX-lea, hermeneutica lui Iulian Bitoleanu urmărind căutarea esenței, găsirea sensului textelor și a legăturii cu viața, prezența transdisciplinarității, sesizarea unor similitudini și/sau analogii între existența și opera celor trei personalități de profundă receptivitate spirituală, cercetătorul considerând că scrierile acestora, chiar și din domeniul jurnalistic, reprezintă forma cea mai înaltă a perfecțiunii, conducându-ne astfel spre înțelegerea semnificației titlului acestui volum, iar extrem de bogata bibliografie (peste 300 de titluri) evidențiază acribia documentării.
Capitolul, „Umberto Eco, un savant nenominalizat la Premiul Nobel”, este dedicat unuia dintre cei mai mari gânditori contemporani, deopotrivă scriitor, filosof, semiotician, teoretician al postmodernismului, traducător, al cărui nume și-l datorează bunicului său, copil abandonat la poarta unei mânăstiri, căruia la botez i s-a atribuit acronimul ECO de la ex caelis oblatus („un cadou din cer”), nume perpetuat de tatăl scriitorului, care „s-a străduit să acorde celor dragi tot ceea ce el nu a avut, de la liniște, armonie, până la bunăstare”, aspect revelat de Iulian Bitoleanu când se referă la evoluția intelectuală a savantului, concluzionând că „viața de intelectual nu se autentifică decât pe calea instruirii, acumulării perpetue de informații și prin scrisul tonifiant, adversar al trăirii clipei…”.
    Umberto Eco nu a fost jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, iar Iulian Bitoleanu extrage ideile, concepțiile, afirmațiile acestuia despre problemele literaturii, ale semioticii ori ale filosofiei din interviurile numeroase acordate unor jurnaliști, din Franța cu deosebire, dar și din operele sale.
    Ca traducător, Umberto Eco promovează și respectă principiile documentării, „știința de a opera permanent cu cuvântul”, și pe cel al necesității cunoașterii cât mai multor limbi, poliglotismul.
    Ca estetician, Eco este preocupat de binomul frumos-urât sau bun-frumos în literatură și în toate artele, considerând că „frumosul se produce atunci când apare ofertă pentru iubitorul de artă”, urâtul câștigând teren prin „adăugarea unui spor de complexitate în artă”, în sensul că urâțenia fizică a unui personaj „ar putea drapa frumusețea morală”.
    Scriitorul Umberto Eco (autorul a șapte romane până în anul 2015, n.n.) nu s-a izolat niciodată în propriul tour dꞌivoire, fiind întotdeauna „o prezență concretă în social, modelând conștiințe fragede, servind drept modele”, participând la manifestări literare, la interviuri (la radio sau la televiziune), la dezbateri, promovând talentul, valoarea și originalitatea.
    Semioticianului îi sunt consacrate cele mai multe pagini, autorul analizând „modelul semiotic al lui Eco”, în contextul structuralismului european, întrucât teoreticianul semioticii pleacă de la stabilirea celor „trei faze evolutive” ale acesteia, și anume structuralismul lui Saussure, semiotica filosofică a lui Peirce și semiotica socială, aportul său substanțial constând în lucrarea în care „a inovat orizontul esteticii prin focalizarea pe deschidere, pe polisemantism, de neconceput fără ambiguitatea textului” (s.a.).  
    Ceea ce potențează valoarea contribuției lui Iulian Bitoleanu la cunoașterea aportului inestimabil al lui Eco la dezvoltarea teoretică a semioticii este faptul că el o încadrează în contextul intelectual, științific, literar și artistic în care gânditorul italian și-a formulat și și-a expus propriile idei, prin comparație cu cele ale altor cercetători în domeniu.
    Că presa, indiferent de domeniile pe care le abordează, este un subiect preferat de Iulian Bitoleanu o constituie studiile și eseurile de specialitate prezentate la diverse evenimente tematice de nivel universitar în ultimii cinci ani. În aceeași direcție se înscrie și capitolul „Eminescu sau magul din presă”, autorul ocupându-se de jurnalistul Mihai Eminescu, insistând pe patriotismul (noțiune devenită, de ceva timp, desuetă, lipsită de substanță pentru unii) eminescian, deoarece poetul „a iubit și a oglindit în opera sa întreaga românime, din toate provinciile, de la cele integrate în România, până la cele extrastatale, încorporate în imperiile străine…”, acordându-le acestora din urmă un capitol aparte, întrucât, ca un adevărat „avocat benevol al românilor de pretutindeni”, jurnalistul de la „Timpul” publică informații istorico-geografice despre teritoriile respective, despre destinul nefericit al românilor din Basarabia aflați sub stăpânire rusească, al celor din Ardeal căzuți sub stăpânire austro-ungară, cât și despre românii trăitori în Balcani, pledând pentru concordia interetnică, pentru libertatea lor religioasă și pentru dreptul la învățătură în limba maternă.
    După părerea lui Iulian Bitoleanu, publicistica lui Mihai Eminescu promovează românismul sub cele două aspecte ale sale, patriotismul și criticismul. Patriotismul înseamnă, pentru Eminescu, prețuirea limbii române, conștiința latinității și continuității poporului român, respectul pentru istorie și pentru eroii săi, respectarea obiceiurilor, a tradițiilor și a datinilor ancestrale, iar criticismul are ținte, deopotrivă, interne (indiferența și abuzurile politicienilor români, cu precădere liberali) și externe, referindu-se la „ipocrizia și lăcomia statelor puternice”, la politica expansionistă a marilor puteri care înconjurau provinciile românești, ambele fiind trăsăturile unui om care, și ca jurnalist, „contribuie la bunăstarea și înflorirea tuturor evenimentelor din țara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria sa se ridică”, așa cum el însuși îl definea pe adevăratul patriot. Ca element esențial al patriotismului, limba este măsura culturii și civilizației poporului, fapt pentru care Eminescu pledează pentru cultivarea acesteia, iar, prin scrierile sale, „girează constituirea limbii literare, precum și a limbii literaturii artistice”.
    Constatând că, pentru Eminescu, stilul publicistic nu avea secrete (pe baza analizei unor articole), Iulian Bitoleanu subliniază faptul că acesta a fost un „veritabil mag în presă (s.a.)”, situându-se deasupra tuturor confraților săi „prin documentare impecabilă, cultură, profunzime, acuitate, celeritatea gândului și stil”.
    Ultimul, dar nu cel din urmă, component al „tripticului” este Camil Petrescu, jurnalistul căruia îi dedică un medalion, „Camil Petrescu – febril gazetar încă anonim?” și pentru care „gazetăria a fost otrava” purtată o viață întreagă în inima și în mintea sa, fapt ce a condus la aprecieri unanime, din moment ce „nenumărate ziare și reviste […] i-au deschis larg porțile”, pentru că, indiscutabil, întrunea toate calitățile necesare acestei dificile profesii: combativitate, profesionalism, responsabilitate și cunoaștere deplină a problemelor poporului.
    Încă de la debutul jurnalistic (1914), inclusiv în perioada bănățeană, și până la extincția sa, gazetarul Camil Petrescu a pledat pentru libertatea de opinie a ziaristului, a combătut „demagogia, corupția și parvenitismul” unei „societăți filistine”, iar, în calitate de jurnalist de război, „va prezenta cu realism scene, fapte, soldați, armate fără viziuni apocaliptice ori edulcorări, glorificări”, mai ales că a și fost combatant pe front, rănit, luat prizonier, valorificându-și dramatica experiență în capodopera sa romanescă.
    Jurnalismul camilpetrescian se concretizează și prin calitatea de cronicar dramatic, comentând spectacolele teatrale cu o competență indeniabilă, din moment ce el însuși era autorul unor inegalabile opere dramatice, în cronicile sale având știința de a aprecia jocul actorilor, aportul regiei, al decorului și al muzicii în realizarea reprezentației dramatice. În același timp, nu se poate trece cu vederea nici calitatea de cronicar literar preocupat de locul și rolul scriitorului în societate (de cele mai multe ori ingrată față de mânuitorii condeiului), de valoarea operelor literare și de receptarea acestora, atât de către cititori, cât și de critica literară.
    Așadar, cu un stil artistic strict personal, cu o documentare acribică în afara oricărei îndoieli, susținând puncte de vedere originale, Iulian Bitoleanu oferă un studiu profund și revelator privind preocupările unor scriitori reprezentativi din literatura română și din cea universală, completând sau combătând informațiile din multitudinea lucrărilor cercetate, referitoare la cele trei personalități, bogata bibliografie ilustrând eforturile unui exeget atent, competent, obiectiv și rafinat.