tm"Cunoaște-te pe tine însuți" îndemna filozofia din perioada lui Socrate. Sincer pe mine mă bufnește râsul când văd cu câtă ușurință este trimis astăzi omul la "plimbare" cu aceeași ipocrizie. Cum este posibil să afli cine ești dacă tu, înconjurat de prejudecăți, nu știi absolut nimic despre oameni/ceilalți ?! Eu nu recomand nimănui să se cunoască pe sine. A-ți descoperi sinele înseamnă de fapt a descoperi că nu ești nimic în imensitatea spațiului și materiei. Și, chiar dacă am insista cu întrebarea: cine sunt eu ?, răspunsul nu va îndrăzni să se apropie de nimeni decât odată cu înaintarea în vârstă. Dar odată cu înaintarea în vârstă inclusiv moartea se va apropia cu un răspuns, fiind nevoită astfel să confirme omului răspunsul și strânsoarea vorbelor sale. De fapt aceasta și este prima mare "preocupare" a morții, a sosi înainte ca omul să conștientizeze/descoperi răspunsurile care, la un moment dat, îi arată cât de false i-au putut fi convingerile.
De ce astăzi nu-și mai pune nimeni în dubiu propriile convingeri ? Pentru că omul nu-și mai poate sabota plăcerea de a "trăi" veridicitatea pe care a respins-o Socrate alegând otrava. Socrate știa acest amănunt. Socrate a înțeles această bucurie lăuntrică a omului de a muri în interior încă din timpul vieții. De aceea a ales să moară. De fapt, prin "cunoaște-te pe tine însuți" filozofia predica/predică moartea interioară.
Oamenii dintotdeauna au crezut în idei care nu au fost niciodată puse pe bancul de probe. Nu și-a pus niciodată nimeni cunoașterea în flaconul de analize pentru sânge. Iată motivul pentru care, inclusiv noi, ținem cu strășnicie de propria noastră moarte, de propria noastră falsă imagine.

Cu siguranță că moartea ne va "spune" la un moment dat tuturor cât de puțin am reușit să ne păstrăm vii în această Lume și cât de mult am reușit de fapt să ne apropiem de "cunoaște-te pe tine însuți". Socrate efectiv și-a dorit să moară pentru a putea să se cunoască mai bine și, sincer să fiu, cred că a aflat cu precizie cam tot ce se poate cunoaște despre sine printr-un astfel de eveniment. Totuși, dacă Socrate a reușit să scape de el însuși prin moarte din dorința de a se descotorosi de sinele său nu cumva "cunoaște-te pe tine însuți" făcea/face referire de fapt la o metodă de "moarte vie" a omului ? A fost oare moartea lui Socrate un sacrificiu asemănător cu sacrificiul lui Iisus ? A murit oare Socrate pentru a demonstra Lumii natura umană ? Mie mi se pare că da.
"Cunoaște-te pe tine însuți" nu îndeamnă la introspecție și nici la a te pune pe gânduri filozofice, ci la a trăi pentru ceea ce crezi că ești. Socrate a considerat, în situația sa, că paharul cu otravă poate reprezenta o necesitate pentru spiritul condiției umane la care ajunsese viața în perioada sa. Întrebarea "cine sunt eu ?" este la fel de falsă ca întreaga filozofie care mimează un răspuns la această întrebare. Omul, spre binele lui, trebuia/trebuie doar să se întrebe ce este omul, nu cine este omul. Pentru că omul, așa cum am tot repetat și în intervențiile precedente, are nevoie de-a lungul vieții sale să descopere doar cele necesare propriei existențe nu unde poate ajunge prin intermediul propriei existențe. "Cine sunt eu ?" este o întrebare care se adresează doar celor care aspiră să devină puternici, importanți sau care, din păcate, deja cred că sunt importanți și puternici. Iată un motiv bun pentru care noi, oamenii, suntem doar simple "identități" într-o Lume care nici măcar nu-și cunoaște/recunoaște motivul existenței. "Cunoaște-te pe tine însuți" în sensul lui "cine sunt eu" pare că menține în Lume o mentalitate superficială identică cu aceea care i-a asasinat pe Socrate, Iisus, Bruno și alte zeci de miliarde de oameni nevinovați. Se estimează că pe Terra specia umană a dat până în prezent un total de o sută de miliarde de suflete din care aproximativ zece miliarde sunt în viață în prezent. Din aceste date reiese că pe Pământ au trăit și au murit 90 de miliarde de oameni. Există deci posibilitatea ca fiecare strop de apă de pe Pământ să conțină molecule de apă care au existat cândva în corpul oamenilor. Calculând gradul de criminalitate săvârșit de oameni împotriva oamenilor și gradul de criminalitate săvârșit intenționat de guverne/autorități împotriva oamenilor din ultimile milenii descoperim că peste 20 % din cele o sută de miliarde de oameni care au "trăit" pe Pământ și-au pierdut viața la ordin în mod violent (spre exemplu astăzi aproape că nimeni nu mai moare de moarte "bună"). Dacă mai punem în calcul și celelalte mii de miliarde de viețuitoare care au trăit pe Terra până astăzi descoperim că apa pe care o bem nu poate fi altceva decât o zeamă a vieții și, de cele mai multe ori, o zeamă stoarsă în mod criminal tocmai de "cunoașterea" și mentalitatea deșartă a societății Lumii omului. Oamenii din trecut sunt atât de prezenți în noi încât putem crede că oamenii sunt formule chimice care comportă o anumită frecvență de repetare. Am divagat un pic de la subiect doar pentru a arăta cât de mult este influențat prezentul la nivel molecular și ideologic de viețuitoarele, fenomenele și oamenii care au trăit/existat în trecutul îndepărtat (și nu numai) al planetei Pământ. Toate acestea au dus și vor continua să ducă sau să mențină un fel de tipar sau o formă de experiență tristă a vieții față de vicisitudinile impuse de rigorile sterile ale omului si "Universului".
În fine, a fi tu însuți sau a-ți dori a fi tu însuți reprezintă cea mai mare prostie impusă omului. A fi tu însuți nu este altceva decât un joc mental prin care omul este lăsat singur în fața tristeții și în fața agresiunilor legilor fizice, autorităților, puterii în general.
Confuzia socială de astăzi este net superioară confuziei sociale din perioada lui Socrate. Din acest motiv astăzi, ca și atunci dealtfel, totul este pus în discuție. Fiindcă, punerea în discuție a ceea ce privește existența, esența și identitatea omului, creează panică și teamă în subconștientul oamenilor. Frica de tine însuți este predicată și practicată ca "educație" pretutindeni pentru că, în concret, frica a fost și va rămâne în veci cea mai veche și cea mai teribilă armă îndreptată împotriva vieții.
Nu "cunoaște-te pe tine însuți" îl duce pe om la ghicitor, la guru, la preot sau la a căuta răspunsuri consolante în plăcerile vieții, ci frica. Frica de a înfrunta frica sau, de ce nu ?, frica de a fi implicat în consecințele înțelegerii Lumii reale.
Printr-o analiză destul de simplă oricine poate descoperi că nu este deloc ceea ce crede că este și nici ceilalți nu sunt ceea ce, cu emfază, susțin că sunt. Ne-ar fi mai bine cred dacă omul s-ar gândi că "a fi" reprezintă, înainte de toate, o simplă și banală conjunctură temporară.
Trebuie să ne gândim la faptul că omul nu reprezintă nici emoțiile sale, nici cunoașterea sa și, din "păcate", nici problemele sale. Toate omul doar le trăiește și le percepe ideologic prin faptul că vrea să devină/fie altceva decât ceea ce este. Greșeala omului constă în faptul că se lasă păcălit să se creadă una și aceeași cu propria minte. Eu dacă privesc cerul nu înseamnă că sunt cerul sau în cazul în care aș privi pomul abia plantat nu înseamnă că eu sunt pomul plantat.
Să înțelegem deci că omul nu este și nu va fi niciodată parte în propriile gânduri. Acest pas ar reprezinta de fapt pentru om cel mai important pas către calea care duce către o cercetare serioasă a falsității culturii și cunoașterii speciei umane. Suferințele, pedepsele, suicidul, exploatarea etc au loc în "societatea" umană doar din cauza faptului că oamenii se identifică și sunt identificați cu propria minte. A crede orbește că omul este singurul vinovat pentru mintea sa echivalează cu a crede că o persoană care inventează ceva nu pune nimic în invenția respectivă din ceea ce a creat și a stat la baza instruirii persoanei în cauză. Așadar, avem nevoie urgent de o "dezinfecție" a gândirii/culturii omului și, nu prin a-i da masca jos (pentru că omul și cultura sa sunt sigur că vor suferi enorm), ci a-i reconfigura masca pe care omul o consideră singura sa realitate prin care se identifică și prin care se înțelege pe sine.
Suferința, abuzurile, ideologiile, minciunile etc au construit Lumea și gândurile noastre de astăzi în detrimentul întregii vieți de pe această planetă.
Dacă am reuși să dăm jos din noi absolut tot ce am încărcat de la nașterea noastră până astăzi nu am putea da jos de fapt decât numai ceea ce am încărcat până acum. Fără încărcatura respectivă omul/fiecare dintre noi ar rămâne, spre binele lui și spre binele Pământului, doar cu ceea ce este. Ar trebui să ne întrebăm mult mai insistent de ce filozofiile orientale străvechi căutau "lumina" interioară și simplitatea vieții și ce anume suntem noi în acest Univers, în acest univers extrem de neprimitor cu ideile omului.
Așadar, atunci când un om are sau urmează o idee are loc de fapt o constrângere. Prin urmare, cu/din ce motiv acceptăm zilnic să fim ceea ce gândesc unii că suntem ? Va urma.