Capitolul III
Exista undeva o teama enorma de iubire, iar eu ii vorbeam despre ea ca despre ceva tangibil, ca despre ceva clar si minunat! Insa de partea cealalta, aceasta notiune nu fusese palpabila niciodata. Unul dintre noi nu stia ce inseamna „a iubi”, asa ca puteam vorbi in continuu atata timp cat fabulam. Cuvintele mele se pierdeau undeva pe drumul dintre noi...dar el tacea. Imi dadeam seama ca ceva nu functiona, insa imi doream sa cred in el si in tot ceea ce-mi spunea!
Tacerea asta era grea si ascundea in spatele ei o viata suferinda, o viata traita fara iubire, o viata nesigura si galagioasa;
un copil crescut in graba, maturizat prematur, care refuza sa caute raspunsuri problemelor, care prefera sa inchida ochii, sa stranga din dinti si sa mearga inainte!
*******
Venise si ziua in care, cursurile de dans, pretextul primei intalniri, urmau sa ne faca sa ne simtim si mai aproape. Lucrurile se imbinau perfect. M-am lasat furata de ritmurile valsului vienez si simteam din nou ca vreau mult, mult mai mult ...Mi-ar fi placut sa ajungem sa facem dans la nivel profesionist...toata viata mi-am dorit sa fac balet, dar sansele ma ocolisera mereu. Cursurile de dans se desfasurau la ore tarzii, iar el ajungea mereu foarte obosit. Am preferat sa renunt la ceea ce-mi doream , decat sa-l vad chinuindu-se ca sa-mi faca mie placere. Aveam presentimentul ca vom gasi noi o strada si pentru asta, dar acum nu era cel mai potrivit moment.
Speram sa fim doi care sa ne imaginam viata in acelasi fel, dar intre noi exista un ocean de necunoscut, un ocean de tacere ce ne despartea. Realizam in parte acest lucru....dadeam mereu vina pe mine: poate nu am destula rabdare, poate are nevoie sa-i demonstrez ca-l iubesc....poate, poate, poate!
POATE, nu rezolva niciodata nimic!
Atata timp cat conexiunea dintre noi era intrerupta de goluri ale trecutului pe care preferam sa le tinem incuiate in vidul tacerii, incercarea mea de a construi ceva durabil, se dovedea a functiona doar din cand in cand. Nu aveam de ales decat sa traiesc momentul , fara prea multe „de ce”-uri. Sa accept ceea ce mi se oferea, si sa fiu deschisa sa observ minunile pe care Cerul nu obosea sa mi le trimita!
Am inceput pe rand sa-i cunosc prietenii. Unii ma surprindeau in mod negativ, altii pozitiv! Pentru unii eram femeia perfecta pentru prietenul lor, pentru altii, o stapana care il tinea in lant.
Dupa un timp, destul de scurt, din pacate, se simtea in inchisoare in relatia cu mine: avea nevoie sa iasa singur cu „prietenii”. Nu intelegea ca atunci cand sti ce inseamna sa fii privat de libertate, nu-ti permiti s-o furi nimanui. Nu intelegea ca imi aliniasem sentimentele acelei iubiri unice si pure, fara lanturi si fara piedici, fara minciuna si fara gelozie, fara ranchiuna si rautati....
Eforturile mele continuau, nu am vrut sa abandonez acea legatura divina pe care o resimteam permanent.
Era mereu obosit si abatut! Eu il cicaleam, incercand sa-l fac sa vorbeasca. Ca sa nu-mi dau seama prea mult de ceea ce-mi ascundea, incepea sa inventeze tot felul de povesti. Speram sa fie adevarate!