ecreatorDebutând cu felicitări și vorbe ademenitoare, șerpuite printre pahare de șampanie, seara evoluase (degenerase?!) într-o veritabilă „noapte a valpurgiei”, demnă de părintele lui Faust. Trăită intens de cei adunați în Cabinetul Prefectului, mai toți ostenitori întru izbânda cauzei, momentul se cerea fixat în memorie: a doua înfrângere, zdrobitoare, a adeversarului politic. Mișu Niță se nimerise ofițer de serviciu la Cabinet. Frunzărea o revistă, cufundat în jilțul secretarei din anticamera prefectului, cu vederea spre ușa de intrare în paradisul puterii,  deschisă și închisă în urma lor de mai mulți ostași credincioși ai partidului aflat la putere, convocați de Șef spre a serba noua biruință în alegerile locale. Fusese o zi  de duminică agitată. Ora închiderii urnelor rămăsese în urmă. Numărarea voturilor nu se finalizase, dar. atât exit-pol-urile, cât și primele date ale BEC-ului le erau mai mult decât favorabile  și îmbătătoare. La un moment dat, în pragul ușii imense a Cabinetului apăru silueta impunătoare a prefectului.
- Tu ce faci aici?, îl abordă pe Mișu Niță.
- Conduc județul, domnule prefect. Vă țin locul cald.
Teoretic, chiar asta era misia ofițerului de serviciu. Înregistra raportările descentralizatelor răspunzătoare de... somnul liniștit al județului și sesizările cetățenilor. Se insinuau și alarme false, dar cele mai multe se confirmau, anunțând nenorociri mărunte sau chiar catastrofe. În limitele competenței, lua măsurile adecvate, prin apel la „organe”.

În situații grave, întrerupea somnul bossului, iar acesta dispunea măsuri telefonic, în pijama și papuci, sau venit urgent la sediu, salutat cu deferență de jandarmul de gardă în holul imens al Palatului Administrației. Acestea erau situații de excepție. Normalitatea era ca, dimineața, după câteva ore în care își odihnea mintea și ciolanele pe canapeaua incomodă din biroul „papagalilor”, slujbașul nocturn să consemneze în registrul de raport o sintagmă stereotipă, dar liniștitoare: „Nimic deosebit”.
- Lasă naibii județul și vino înăuntru!, îi ordonă, amuzat, șeful.
Mișu Niță simțea că nu acolo, dincolo de ușa capitonată, îi era locul, nu se afla printre ai lui, dar... ordinul nu se discută. Pătruns înăuntru, i se indică un jilț de-a dreapta... Tatălui, rămas liber întâmplător sau nu, la masa ovală imensă destinată operativelor cu conducerea lărgită sau conclavurilor de natură politicianistă. Personalul instituției, cu o organigramă relativ restrânsă, era reunit și muștruluit în Sala Mică de Ședințe, tot în jurul unei mese ovale, de dimensiuni și mai mari comparativ cu surata ei din Cabinet. Alături, mascată vederii, într-un decor și mobilier opulent, se afla Sala de Protocol – „proto-cool”, fusese supranumită, ironic -, ale cărei uși se deschideau mai rar curioșilor sau votanților de rând. Îi treceau pragul persoane simandicoase, de la ambasadori la șefi de stat. Acolo, se rosteau „scurte alocuțiuni” (pleonasm!), în clinchetul cristalin al cupelor de șampanie sau al paharelor cu whisky–uri anglo-saxone, străine limbii românilor de rând.
La un semn ferm al prefectului, Ciulin Lara, „viclean copil de casă” al mai multor prefecți, arivist de clasă, arogant și tupeist cu colegii dar slugarnic dincolo de orice prag al decenței cu superiorii ca  administrator al instituției, se înființă cu o cupă de șampanie a succesului, așezată pe masă în fața noului intrat, făcând eforturi să-și ascundă sila de a fi servitorul unuia mai mic în rang, neșef. Slugă perfectă, convertind umilința în titlu de glorie, se conforma ordinului, ferm monitorizat de ochiul stăpânului. O vorbă înțeleaptă din popor spune că „Ochiul stăpânului grijește vita”. Din moment ce îi încredințase rolul de turnător, „vechilul” trebuia să-l onoreze. Și chiar îl prindea, i se potrivea ca mănușa. Paharnic nu-l puteai numi, că asta cere calificare și... noblețe. Or, Ciulin era călit în focul intrigilor și al lingușelilor, cunoscându-și bine și conducându-și cu iscusință de doctor în economie, insistent și insolent, propriul interes. „Arta” contabilității empirice, cu izvoarele curgătoare ale „parandărătului” în albia achizițiilor publice din banii statului i s-a potrivit mănușă, s-a dovedit prosperă. Numai că, după atâta picurat, i s-a umplut și dumnealui paharul, fiind teleportat în alte locații mai puțin mănoase. Afectat emoțional și material, nu a divorțat de principiul sănătos „Dacă nu curge, pică!”.
S-au ridicat cupele, s-a mai închinat o dată pentru marea biruință în lupta electorală și îngenuncherea opoziției. Discuția, probabil aprinsă la început, lâncezea acum. Oboseala de peste zi, agitația și stresul își spuneau cuvântul. Cu excepția Prefectului – campionul tot campion! -, comesenii păreau epuizați. De campanie, de succes, de exercițiile de obediență, de alcool. Cupele cu șampanie din fața lor, goale doar pe jumătate. Alta era situația, altul prețul șampaniei la vreme de penurie, în „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, când „victoria socialismului asupra poporului” era doar la un pas de izbândă, chiar dacă șampania ajunsese „băutura clasei muncitoare, băută prin reprezentanți”. Tot ce era de calitate mergea la export, pentru plata datoriilor externe, inclusiv alcoolurile rafinate, coniacuri sau șampanii, gustate de prea puțini români. Generos și fariseu, regimul concepea și băuturi autohtone pentru poporul însetat și înfometat, mai mult spre a contracara efectul nociv al alcoolurilor capitaliste din familia unuia Whisky. Se bea în draci prin cârciumi „Rachiu alb monopol”, extras din cartofi... rafinați, adesea îndulcit și prefăcut în „chimion secuiesc”, după rețetă, atât zahărul cât și sămânța de chimion fiind curat românești. Cât am fost prieteni cu Răsăritul, de unde da năvală peste noi  și lumina ideologiei, - răul venea, în integralitatea componerntelor sale nocive, exclusiv din Vest!, - se consuma o băutură alcoolică poreclită „ARLUS” - acronimul „Asociației Române de Legătură cu Uniunea Sovietică”. Era un „fitzz”: vodcă ordinară și lichior scârbos de dulce și chimizat, amețit cu arome sintetice, chimicale  care aveau să se generalizeze și să ne invadeze paharele și blidul după „reviriment”, resuscitarea capitalistă, din 1989, menite să rafineze și să potențeze gusturile. Gustul de bani, de înavuțire al unor netrebnici. Dependența s-a creat prea ușor, prin efect de drog.
Aruncând, un ochi spre Vest, semnalizând ferm stânga și virând la dreapta, după ce se dăduse cu caleașca venerabilei Regine a  Marii Britanii, Tovarășul Șef al Partidului Unic și al Statului a dat dezlegare la... gin. Gin Românesc, produs de „frații secui” din Covasna, nicidecum  cel capitalist! Distilat la făbricuța de spirt din Ozun, având la bază bobițele negre de ienupăr, arbuști ce parazitau dealurile zonei, a fost „marketizat” sub un nume adecvat: COVAGIN. Bețivi emancipați se cinsteau în cele mai obscure birturi pe întreg cuprinsul patriei; covaginul dezlega limbi și lega bețivi.
Scanând chipurile comesenilor, Mișu Niță nu și-ar fi imaginat că și un fleac de biruință politică poate genera asemenea euforii, cu mult peste o  partidă de sex sălbatic, care te propulsează direct în Paradis. Adevărul este că totul fusese minuțios pregătit, atât campania electorală, cât și procesul poropriu-zis de votare. Întreg aparatul prefecturii pusese umărul. Votarea se derula în zi de duminică; secțiile de votare se deschideau la ora 7 și se închideau la 21. Urma numărarea voturilor. Ca niște fantome, președinții secțiilor de votare târau sacii cu buletinele de vot, mai umflați sau mai subțirei, după mărimea secției de votare, pe culoarele Prefecturii spre Biroul Electoral, Municipal (BEM) sau Județean (BEJ). Părea un joc de copii sau de societate, dar nu era, afacerea fiind foarte serioasă. Pierdeai o noapte, dar se plătea, era contra-cost. Inițial, sacii distribuiți din timp secțiilor de votare aveau un inventar și mai bogat – rechizite, maculatură, ceară, sfoară, dosare, inclusiv o lumânare. Nu, nu pentru perdanți, candidații ieșiți din cursă în urma votului! S-au semnalat și retrageri definitive... de inimă rea, dar lumânările erau destinate ca o sursă alternativă, clasică, de lumină în cazul unei pene de curent, nu flacără la căpătâiul decedatului. În preziua votării, mașinile Prefecturii  înmânau sacii primarilor, care răspundeau de buna desfășurare a evenimentului. Boroboațe, situații neprevăzute și uneori hilare, se mai semnalau. Verificând câteva secții de votare, Mișu Niță se amuza copios. Într-o școală, cabinele de vot fuseseră amplasate în cabinetul de biologie. Întrând în cabină, pe votant îl întâmpina un schelet bine articulat, mărime 1/1. Planșa, cu uz didactic – dar pentru elevi! – fusese uitată la locul ei, pe peretele cabinetului. Sau lăsată intenționat. În cabina alăturată, altă imagine detaliată, reprezentând explicit aparatul genital al femeii. Mai încolo, sistemul muscular. Encefalul lipsea.
 Și secțiile de votare trebuiau bine delimitate, izolate. Aflate două în aceeași clădire, din penurie de spațiu, la un cămin cultural de pe Câmpie, un secretar de primărie euforic le separase strict, printr-o linie trasată pe pardoseală cu creta albă! Nimic secret, nimic ascuns; totul la vedere, ca-ntre bunii vecini fără gard sau cu gardul despărțitor prăbușit.
Ochii „papagalilor”  erau tot mai stinși. Vicele de la județ, activist de bază al partidului, se lăsase legănat în brațele lui Morfeu, care îi susura la ureche cântece de leagăn. Probabil, se visa în brațele amantei, șefa unui serviciu public deconcentrat. Cu capul căzut, odihnindu-și peruca ce-i acoperea capul pleșuv pe postavul verde al mesei ovale, era firesc să viseze cai asortați cu textila, cai verzi. Când a început să-și exprime visul printr-un sforăit sănătos, sugerând debutul unui cutremur, s-a ales cu un cot tovărășesc de atenționare din partea șefului de la Mediu, veșnicul Dănuț. Șeful de la Protecția Civilă se ținea încă bine. Nu degeaba fusese poreclit „Gelu Protocol”, călit în luptele cu regimente de pahare și plutoane de sticle pe la pomenile și parangheliile care se țineau lanț, depășind filele calendarului, și de la care nu lipsea nici mort. Normal, șeful Apărării Civile era... militar, grad înalt.  Brav apărător... civil, Gelu se ținea țeapăn,  doar că cheful de vorbă i se epuizase. Nu și setea. Predecesorul său, tot colonel, era un introvertit, rezervat și echilibrat, motive pentru care Dumnezeu avea să-l sancționeze sever, chemat la Ordin de Sus. Într-o zi,  când să intre în Palat pe ușa principală, Mișu Niță a făcut câțiva pași îndărăt: tocmai ieșea, pentru ultima dată, șeful Apărării Civile. De fapt, era scos pe o targă, cu picioarele înainte. Misiunea colonelului o încheia un stop cardiac, „executat” în timpul programului. „Dumnezeu să-l ierte!” rosti Mișu Niță, făcându-și cruce. „Cu noi sau fără noi, viața merge înainte”, cugetă, în gând, și pătrunse în Palat, escaladând treptele largi de marmoră.
Singurii interlocurtori ai amfitrionului rămăseseră Mișu Niță, împreună cu șeful BEJ-ului (Biroul Electoral Județean), un tânăr judecător, Ovidiu Poiană pe nume, care avea să fie propulsat în funcții barosane în sistemul juridic la nivel național. Ambii, străini de obediență și de partid, cu mintea limpede, fără orice urmă de zgură, capabili să-și susțină și să-și apere ideile. Sigur, nu toate îi conveneau amfitrionului, dar îi accepta ca parteneri egali de dialog, fiind, la rândul său, adept al confruntării în limitele sportivității. Or, „ai lui” nu cutezau să-l contrazică, spre a nu-și periclita poziția în partid.
Mișu Niță făcu un efort să rememoreze momentul când a deschis prima oară ușa cabinetului uriaș. Acum, i se părea familiar. Mai mult, îl onorase și însuflețise de multe ori cu oameni de valoare și de bun simț din domeniul culturii. După insistențe, un mare poet originar din zonă accepta să primească „Fibula de la Suseni” în acest spațiu, pe care, a recunoscut cu franchețe și sinceritate, îl ocolise până acum și... îl urâse.
Da, lui Mișu Niță i se aprinse beculețul. În urmă cu vreo 30 de ani, în spatele biroului negru, flancat de o măsuță acoperită cu sticlă și două fotolii de mică dimensiune, trona Tovarășul Primsecretar. Mișu Niță, redactor la postul de radio regional, se zbătea să obțină o garsonieră. Pe-atunci, locuințele nu se puteau cumpăra, aparținând în exclusivitatea fondului de stat. Bătuse oficial la toate ușile posibile, unse, abordând inclusiv acest nivel decizional. Cel mi înalt, ca o ultimă speranță Supremă. A pătruns, poftit de o altă „rodică” a vremii, în biroul imens. A salutat politicos și s-a îndreptat spre marele birou; diastanța care îi despărțea îi era suficientă șefului să-și evalueze interlocutorul și să ia o decizie instantaneu. Chestiunea fusese studiată, fiind semnalată de orice tratat de știința și arta comunicării. Te simțeai mic, insignifiant, precum o furnică într-o catedrală. S-a oprit la doi-trei metri de amfitrion. Distant, rigid, fără să se ridice din scaun, nu cumva să i-l tragă cineva de sub fund, acesta a mormăit ceva neinteligibil drept răspuns la salut, fără să-l onoreze cu o strângere de mână, darmite să-l invite să ia loc. Disproporțiile de valoare erau  prea mari, distanța incomensurabilă și insurmontabilă! Gazetarul și-a susținut jalba, fără a fi învrednicit cu vreun răspuns, „în favoarea sau în defavoarea petentului”. A salutat, a închis în urma lui ușa capitonată, a părăsit Palatul. Cu atât a rămas: o frântură de amintire net defavorabilă despre un portret-robot al Puterii. Spațiu locativ nu se întrezărea. Avea să-l obțină prin milogeli la palatul vecin, al Primăriei, recurgând la metoda clasicizată și eficientă: PCR. Pile, Cunoștințe, Relații. Habar nu aveți ce mare și tare era șeful spațiului locativ de la municipiu! Dispunea discreționar de „fondul locativ de stat”, uns cu toate alifiile. În pofida numelui ce trimitea spre Sfânta Biserică. Individul nu avea nimic sfânt, închinător exclusiv banului păgân.
    Partidul era în toate, vorba cântecului. „în cele ce sunt/ și-n cele ce mâine vor râde l-a soare”. Numai că acel mâine n-a mai venit, relativizat și volatilizat. Probabil, se râsese prea mul, cu ochii în soare. De alții, de cei mulți și proști. Sau prostiți prea ușor. Preaputernicii și preaîngâmfații de ieri nu știau sau uitau că „Cine râde la urmă râde mai bine”. Un hohot homeric, alchimie de râs și plâns, spulbera un edificiu clădit pe minciună și orgoliu.               
   Cabinetul era același. Se schimbase doar locatarul și... regimul. Același și mobilierul, până și mizanplasul. Doar mocheta ce ascundea pardoseala, parchetul bătrân de stejar de pe vremea Ctitorului de-acum un veac al edificiului, călcat în picioare și tocit de atâtea vanități și deșertăciuni, era supusă schimbării la înscăunarea unui nou prefect. Ceva trebuia să se schimbe, nu?! Uzanță și în spațiile foste de stat, acum privatizate, când migrau de la un proprietar la altul. Ultimul se simțea obligat să schimbe fața locului respectiv: jupuită gresia din pardoseală sau faianța de pe pereții viitorului spațiu comercial, înlocuită cu alta, mai pe gustul lui (îndoielnic). Nu erau iertate nici structurile de rezistență ale unor construcții mai înalte, care își aveau rostul lor din proiectare, dar stăteau în calea... spațializării visate de beneficiar. La fosta primărie a orașului municipal, acum sediu al Prefecturii, schimbarea decorului nu-și aflase locul. Tot acolo masa ovală acoperită cu postav verde, scaunele masive din jurul ei. Tot acolo masa-birou, mereu cu fața spre Apus (Vest). Doar  decorul uman se mai primenea;  era înlocuit, din când în când, chiar și după Marea Înlocuire din Decembrie, „personajul principal”, locatarul temporar, ocupant al Jilțului Puterii. Se perpetua și codul comportamental; nici după rocada Tovarăș-Domn – de fapt, o revenire la ce a fost, o întoarcere în trecut!  -, o schimbare de esență nu s-a văzut. Sămânța despotismului totalitarist, pavăza aparentă, chiar blindajul Puterii Discreționare, își aflase sol prielnic, atent fertilizat de păgânii care „au sfințit locul”, fie ei și despoți pretinși luminați, cu masterate și doctorate „puse una peste alta”, precum cele trei coroane papale menite să înfrunte păgânătatea.
Oare să nu se fi schimbat nimic?! De aproape trei decenii se vântură, rupți din eterna Limbă de Lemn, termeni precum „schimbare”, „Reformă” ș.a.  Tot vorbă deșartă și „adevărata democrație”, spre care cată ochiul avid al românului, via vest?! Invocata „luminiță de la capătul tunelului” nu pare să se fi aprins. Nu se mai sapă tuneluri. Lipsind începutul, de unde... „capătul”?! O „democrație originală”, cu iz dâmbovițean, sub o deviză pe măsură: „E bine și așa rău!”. Variantă de lucru: „Să fie bine ca să nu fie rău!”...
La un moment  dat, Prefectul s-a ridicat de la masă, drept, neclătinat – se vede, ținea la tăvăleală, bine împrietenit cu vinurile de cursă lungă - și-a înșfăcat cupa de șampanie golită pe jumătate și a deșertat-o cu scârbă, ca otrăvit, în ghiveciul celei mai apropiate flori, un ficus obișnuit să bea doar apă, silit acum să mai schimbe băutura.
- Gata cu porcăria asta!
 La un semn, Ciulin Lara a sărit ca ars și a dispărut după o ușă, de unde s-a întors la braț cu o... damigeană cu vin.
- Asta da băutură! – verdictul prefectului-oenolog.
Nu-l puteam contrazice, nu ne-ar fi permis... cinstita damigeană. Și nu fusese singură în micuța garsonieră anexată biroului, dotată cu un pat de campanie, îmbrăcăminte de schimb și obiecte de recuzită necesare unor situații speciale, neprevăzute. Un minuscul grup sanitar era destinat altor urgențe, altor nevoi. Spațiu restrâns, chiar dacă depășea cei câțiva metri pătrați reglementați de preaplecații regimului de tristă amintire pentru o garsonieră, nu cu mult peste spațiul unicameral rezervat  celor purceși Dincolo. În Lumea Drepților. Drepți și Nemișcați.
Multe ar fi avut de povestit micuța garsonieră, de la secvențe bahice, cancanuri politice sau chiar scene amoroase, cu partizane politice focoase. tăvălite „cu mânie proletară” prin așternuturile patului de campanie.
Când zorii mijeau, învăluind în lumină naturală biroul prefectului, mesenii nocturni au spălat rând pe rând putina, strecurându-se hoțește, ca niște stafii în penumbra nopții muribunde, gata să  cedeze puterea Luminii. Îngăduitor, șeful se prefăcea că nu-i vede. Un fel de „retragere aureliană”, nu?! Și damigeana devenise transparentă, epuizându-și, generos, sămânța de vorbă. Goală-goluță, devenise inutilă.  În scurt timp, și somptuosul birou avea să rămână în aceeași stare... de indecență: gol.


        (Fragment din romanul în curs de apariție „La porțile puterii”)