Indiferent de tema cercetată şi indiferent de domeniul abordat în orice demers teoretic, ce se vrea a fi riguros, coerent, inteligibil şi convingător, trebuie să se precizeze cât mai limpede semnificaţia conceptelor-cheie pe baza cărora se construieşte edificiul discursiv-argumentativ ce prezintă şi explică fenomenul investigat.
Şi dacă această exigenţă metodologică e general valabilă în cercetarea ştiinţifică şi filosofică, în demersul de faţă ea se impune cu atât mai imperios cu cât fenomenul autorităţii, aşa cum am semnalat în mai multe rânduri, înfăţişându-se conştiinţei cunoscătoare sub forma sa ubicuă, mozaicată şi proteiformă pare dificil de încadrat, conturat, descris şi explicat printr-o investigaţie riguroasă de tip pozitivist.
Aşa că, dacă metoda scientist-pozitivistă pare inoperantă şi neputincioasă în înţelegerea, analiza şi descrierea acestui fenomen, întrucât sunt practic imposibile observaţiile şi explicaţiile aşa numit obiective, ce ar putea fi confirmate ori infirmate de experienţă, nu ne rămâne decât să recurgem la alte perspective care, într-un final, s-ar putea dovedi a fi fertile, generând un spor de cunoaştere, înțelegere şi explicaţie acelor care fac efortul de a se lămuri sau de a lămurii pe alții în legătură cu tema autorităţii.
În acest scop, alături de analiza fenomenologică de inspiraţie husserliană, recursul la „arheologia semantică” pe care o presupune etimologia, departe de a bloca gândirea într-un spaţiu al sensurilor încremenite, poate deschide noi perspective capabile să genereze acel plus de cunoaştere şi înţelegere pe care îl aşteaptă raţiunea sănătoasă a omului.
Așa că, la capătul acestor rânduri, îmi revine în minte răspunsul pe care l-a dat M. Heidegger acelora care-i imputau recursul excesiv la etimologie ce se regăseşte în opera sa: „Mi se reproşează adeseori că răspund prin etimologie la dificultăţile gândirii. Dar tocmai contrariul e adevărat. Nu am încetat niciodată să fac însăşi etimologia mai gânditoare”[1].
Prin urmare, ţinând seama de cele două exigenţe și repere metodologice care, din punctul nostru de vedere, pot să aducă o geană de lumină ce-ar putea risipi măcar o fărâmă din ceaţa ce acoperă şi blochează accesul conştiinţei cunoscătoare la înţelegerea şi explicarea fenomenului autorităţii, credem că sunt necesare şi binevenite o seamă de delimitări conceptuale, cu toate că din DEX aflăm, de pildă, că autoritatea semnifică „putere, drept de a emite dispoziţii şi de a impune ascultare...”, „instituţii care au putere...”, „putere politică...”, „competenţă”, „prestigiu” etc, explicații ce accentuează confuzia semnalată de noi în rândurile anterioare.
[1]Apud. J. Beaufret, Lecţii de filosofie de la Platon la Heidegger, vol. II. Traducere de Ilie şi Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, p. 357.