tmA scrie despre teme care au în prim-plan viața să știți că nu este deloc simplu.
Oriunde ne îndreptăm atenția descoperim că oamenii, în mare parte, au impresia că știu ce este viața și, mai grav, știu cum trebuie trăită viața. Sincer, în acest articol, aș vrea să prezint câteva idei vis a vis de acest subiect dar fără să am pretenția că ceea ce voi spune poate fi considerat un ghid pentru careva dintre noi. Așadar, îndrăznesc să întreb: care este cel mai bun mod prin care poate fi trăită viața ? După părerea mea, umilă dealtfel, lăsând la o parte mentalitățile care descriu fel și fel de doctrine autoritare, viața ar trebuie trăită de fiecare dintre noi doar în conformitate cu propriile speranțe. Când spun speranțe nu mă refer la așteptările omului în general, ci la ce anume ține în mod particular să îndeplinească viața (natura din noi) și nu "personalitatea/mentalitatea" individuală a fiecăruia dintre noi.
Vedem cum fiecare individ consideră că existența sa este mai importantă decât a celorlalți. Ba mai mult, unii (mulți dintre ei derbedei) consideră că existența lor este chiar fundamentală omenirii.

Iar urmările sunt vizibile la tot pasul și, din păcate, inclusiv în viețile noastre. Pe același principiu, dar mult mai "dogmatic", noi înșine avem impresia că viața fiecăruia dintre noi este mai prețioasă și mai corectă decât a altora. Din acest motiv, fără să conștientizăm, considerăm că suntem îndreptățiți să trăim mai bine decât semenii noștri, decât ceilalți "concurenți" din natură. Totuși, viața fiecăruia dintre noi rămâne în mod simplu doar la nivelul importanței naturale a vieții de pe Pământ și nu a mentalității noastre artificiale. Poate din punct de vedere al visurilor ar putea exista vreo diferență, în rest, ca peste tot, oamenii sunt al dracului de identici. Efectiv cu toții suntem buni de alungat de pe acest Pământ. În lumina acestui adevăr îndrăznesc să întreb iarăși: care ar mai putea fi modul prin care am mai putea vreodată să ne recăpătăm controlul asupra simplității vieții naturale ? Greu de zis. Am pus această întrebare doar pentru a evoca încă odată importanța vieții și felul nostru de a ne raporta la ceea ce credem noi că este viața. Eu cred că viața nu trebuie în niciun fel analizată ca ceva exterior/interior omului. Viața, de fapt, ca percepție, o înțelegem doar ca pe un produs "esoteric" al diferitelor mentalități care au călărit și înhămat omenirea.
Noi, purtătorii vieții, nu mai reprezentăm așadar deja de mii de generații viața, noi reprezentăm doar mentalitățile noastre. Noi suntem, mental vorbind, doar o banală ficțiune sau, cel mult, o mediocră înțelepciune a unei mentalități. Din acest motiv nici nu a reușit și nici nu va reuși vreodată careva să-și schimbe în vreun fel condiția vieții. Pentru că viața, așa cum am mai spus și în precedentele articole, nu are o percepție a omului, a purtătorului ei. Viața este și va continua pentru mult timp de acum încolo să fie și să rămână marele secret al Universului pe care, din fericire, mentalitățile oamenilor nu sunt și nici nu vor fi apte/capabile vreodată să-l descifreze tocmai pentru faptul că nu au nimic în comun cu realitatea vieții.
Peste tot vedem oameni care trudesc cu gândul să-și schimbe viața dar nu fac absolut nimic pentru a-și cerceta și descoperi matrapazlâcurile mentalității prin care vor să-și descopere propria viață.
Mentalitatea lor și a noastră preferă doar să implice omul și pe noi înșine doar în activități fixe, în trăiri repetitive. Evitând în acest fel preluarea controlului individului de către diversitatea "stărilor instinctuale" ale naturii/Universului. Oamenii care au căzut în totalitate în mrejele mentalității/mentalităților, atrofiindu-și în acest fel instinctele vieții, tind în totalitate către o viziune deterministică a realității. Pentru acești indivizi inteligența, caracterul și capacitatea, care de fapt sunt instinctele fundamentale ale omului/vieții, nu pot fi modificate/modelate semnificativ tocmai din cauza rigidității/esenței mentalității/mentalităților practicate în interes artificial. Mentalitățile oferă omului "succesul" în baza afirmațiilor pe care le conține un anumit tip de mentalitate. Dar, în acest fel, succesul respectiv/omului nu poate fi decât un succes iluzoriu trăit de un număr restrâns de oameni. Un "succes" căruia, odată cu moartea vieții/sa, omul "descoperă" că nu îi poate percepe concretul doar sprijinindu-se pe faptul că își promovează în mod extrem de subiectiv propriile metehne ideologice. Acesta și este motivul pentru care totul este fictiv în Lumea omului/noastră. Lumea fiind, în concret, nimic altceva decât chipul mentalității/mentalităților care, în mod artizanal, a/au meșterit trăirile omului/noastre în așa manieră încât viața de ghetou să i se pară și să ni se pară nouă tuturor un sinonim al progresului. "Cunoașterea omului" reprezintă de fapt fructul mentalităților pe care le-au inventat oamenii de-a lungul istoriei mentalității lor. În comparație cu mentalitatea/mentalitățile viața nu are absolut nicio pârghie prin care să influențeze mentalitățile/mentalitatea în sine pe care le/o practică omul. Din cauza "handicapului" respectiv unii susțin că oamenii sunt umani tocmai prin prisma mentalităților pe care le-au inventat și pe care le practică chiar dacă ele, în realitate, au atașat o bulină roșie întregii vieți de pe Pământ. O mentalitate nu poate fi decât un curent de interese, adică o mare absurditate. E ca și cum am crede că măgarul este măgar din cauza mentalității sale. Nu. Măgarul este și va rămâne măgar doar prin prisma vieții pe care o reprezintă.
Noi nu facem ce face măgarul. Noi ne încăpățânăm să cautăm progresul iar pentru faptul că nu reușim să descoperim niciunul ne încăpățânăm să ne inventăm unul. Din păcate nu ne este și nici nu ne va fi bine vreodată chiar dacă progresul în care credem, din toți rărunchii dealtfel, ne dă impresia că stăpânim viața, natura/realitatea din noi. Omul, mai mult ca oricând, are mai degrabă nevoie, din punct de vedere mental, de un regres masiv al mentalității sale. Așa zisul său progres, căruia i-am căzut cu toții victimă, nu face și nici nu va face altceva decât să ne îndepărteze din ce în ce tot mai mult de viața reală, transformându-ne în acest fel din ce în ce tot mai mult într-o mentalitate contrară vieții/naturii, după cum este lesne de observat la tot pasul. Va urma.