ianSe spune că uneori sau frecvent omul ca fiinţă superioară se opreşte din cotidian şi îşi face bilanţul, şi apoi decide încotro şi cum, dacă sunt care nu fac aşa, ei îşi suportă consecinţele, dar şi cei care o fac şi nu o fac bine, tot suportă consecinţele care de multe ori sunt fatale sau afective. Pe unii îi frâmântă ani la rând drumul profesiei pentru care vor lupta, dacă nu v-a fi ceva ce să le ridice probleme şi totuşi unii nu reuşesc să facă cum îşi planifică din motive de destin sau de împrejurări, familie, sistem, neputinţă. Aşa ajung unii de se duc la serviciu ca la ştreang sau doar să facă bani, sau să ciupească ceva. Luna trece, leafa vine. Cei ce reusesc o bună  meditaţie, planificare, ei sau familia, se pot numi norocoşi şi de aici vin toate. Nu sunt supuşi consumului exagerat de energie, nu ştiu ce e greul, stresul, pot să îşi frâneze viciile, pot să ajungă la o familie fericită sau cel puţin mulţumitoare. Ceilalţi ajung mânaţi de vânt, prin diferite familii, prin diferite vicii, prin diferite profesii, prin diferite locuri, viaţa fiind o zbatere sau o ratare şi caută medii de rezolvare uneori oculte de şi mai mare îngropare. Se spune că viaţa nu iartă, dar nici omul cu toată amăgirea spovedaniei. Relaţiile interumane greşite se plătesc până la câteva generaţii în ciuda faptului că omul spune la consolare: ,,I-am iertat” sau ,,Ce a fost a fost” acceptându-şi greşeala, plăţile râmân şi sunt consemnate ca atare şi se trăieşte ,,ca atare”, cum nu trebuia să fie, aruncând vina pe vicii, că doar oameni suntem, dar viaţa e alta.

Concluziile rătăcite ale meditaţiei greşite te duc la ruperea de mamă, tată, familie, prieteni, pământ, irecuperabil. Pierirea valorilor străbune dezrădăcinează omul, îl înstrăinează de inima sa şi devine melancolic, irascibil, depresiv, pierdut şi caută rezolvări nefaste. Dezrădăcinarea înseamnă un început nou pe care omul îl face mai adesea greşit. Atunci omul se face frate cu dracul, riscă, devine dezamăgit, mânios, îndurerat, plăteşte înşelările, trădările, vine şi pleacă, nu îşi găseşte locul supunând alte persoane devierii şi răsplăţilor. Nu îşi găseşte mulţumirea şi se răzbună pe alţii, profită de alţii, de munca şi bunătatea lor, devenind paraziţi, de neacceptat. Ce scuze poţi să acorzi acestor oameni, niciuna, dar ce pedeapsă  merită, greu de spus cu iertarea, poate mai mult neacceptarea. Sigur celor obligaţi să nu acepte nu le este uşor cunoscând valoarea meditaţiei şi a stabilităţii, dar sunt puşi în faţa necesităţii rezolvărilor, şi dacă reuşesc o rezolvare viabilă se numesc oameni. Calitatea celorlalţi e îndoielnică şi de contestat atunci când omul părinte, frate, prieten, coleg, apropiat, semen, te pune în suferinţă cu neîmplinirea lor meditativă chiar dacă neacceptarea se acceptă. Cel care suferă este tot pretenţiosul unor valori morale neînţelese şi aici rolul meditaţiei este important, ca să nu devii manevra ocultiştilor limitaţi. Frământarea dintre a urma sau nu o cale nu este uşoară, nici consecinţele ei, şi depinde de la om la om, dar dacă nu îţi reuşeste asta, nu există nici o scuză pentru înţelegere. Trebuie să accepţi, ori eşti ori nu eşti, pentru a nu nenoroci pe alţii. Material întocmit după relaxarea în parcul pensionarilor cu prietenul Ionel.